Moscova a început OFENSIVA conflictelor înghețate. Pentru România, ar putea însemna învecinarea cu Rusia

Sursa: ziare.com

Rusia a început o ofensivă diplomatică în ceea ce privește conflictele înghețate, iar Transnistria este „testul rusesc al binomului Plahotniuc-Dodon”, spune Dan Dungaciu, subliniind totodată că „pentru România, transnistrizarea R. Moldova ar însemna, pe termen mediu și lung, învecinarea cu Rusia”.

La Paris a avut loc zilele trecute o masă rotundă pe tema negocierilor privind soluționarea conflictului transnistrean, la care Tiraspolul ar fi cerut din nou să se discute despre independența regiunii, iar în structurile europene ar fi apărut „o viziune care nu este deloc favorabilă Chișinăului”, semnalează Europa Liberă.

Într-un interviu acordat pentru Ziare.com, Dan Dungaciu, directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI), prezintă ultimele evoluții legate de acest subiect, afirmând că deși se discută despre independența Transnistriei, nu trebuie să ne ducem după „fentă” pentru că Rusia vrea, de fapt, un statut special pentru regiunea transnistreană în interiorul R. Moldova, prin care „Tiraspolul să controleze republica”.

„Este celebra poveste a cozii care dă din câine. Adică a părții care controlează întregul”, mai spune analistul de politică externă, atrăgând atenția, printre altele, și asupra numirii în funcția de reprezentat OSCE pentru reglementarea transnistreană a lui Franco Frattini, numire care „ar trebui să ne îngrijoreze”.

Ce se mai întâmplă nou pe „frontul” din Transnistria, în legătură cu care sunt transmise diverse semnale importante în ultima vreme?

Există pentru 2018 o așezare foarte interesantă a astrelor în legătură cu acest subiect. În opinia mea, Rusia a început o ofensivă diplomatică în ceea ce privește conflictele înghețate, pe fondul unor disponibilități tacite ale Occidentului în această chestiune.

Primul semnal diplomatic semnificativ este faptul că Secretarul General al ONU, Antonio Guterres, a indicat la începutul anului printre cele 12 linii de activitate principale ale ONU în 2018 și problema conflictelor înghețate, incluzând și conflictul transnistrean (revitalizarea formatului 5+2). E interesant tonul și formularea, mai ales când a spus că trebuie să ne „confruntăm cu puseurile periculoase de naționalism”. E foarte rusească în stil, mai ales ținând seama de context. Cine sunt „naționaliștii”, deci „băieții răi” în acest caz? Separatiștii sau statele de la care s-au separat? Sugestia pare evidentă: ultimii!
Cel puțin aceasta este interpretarea liderilor separatiști de la Tiraspol și a experților de acolo și din Rusia. Evident că aceștia au salutat deja decizia și au lansat și o altă temă, cu mai multă forță, respectiv chestiunea independenței. Din această perspectivă, voci de la Tiraspol salută interesul ONU mai ales în perspectivă „recunoașterii internaționale” a republicii separatiste. Mai mult, se vorbește acum despre o inițiativă a RMN (Republică Moldovenească Nistreana - n.red.) de a primi statut de observator la ONU!

Al doilea semnal, iarăși semnificativ, este organizarea, la 16 ianuarie 2018, la Paris, la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (Subcomitetul pentru conflicte înghețate), a unei dezbateri dedicate chestiunii transnistrene. Este o ridicare evidentă a nivelului și a tribunei, mai ales că au participat, pe lângă cei de la Chișinău, și doi „oficiali” de la Tiraspol, Vitaly Ignatiev, „ministru de Externe” și Alexander Shcherba, „președintele «Parlamentului»”. Din partea Chișinăului s-a renunțat în ultima clipă la participarea noului vicepremier pentru reintegrare, Cristina Leșnic, dar au participat Gheorghe Bălan, adjunct al ministrului pentru Reintegrare și negociator principal, Marian Lupu, președintele delegației RM la Adunarea Parlamentară, Inna Șupac, liderul Partidului Comuniștilor din Parlamentul RM.

La reuniunea respectivă, Vitaly Ignatiev a spus explicit că revenirea la „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească” de pe vremea URSS e depășită și singura soluție este o despărțire de catifea pe modelul Ceho-slovac din 1993. Mesajele sunt coordonate. Iarăși independența este ridicată la nivel de agendă de negociere...

Al treilea semnal diplomatic semnificativ este numirea fostului ministrului italian de Externe, Franco Frattini, ca reprezentat OSCE pentru reglementarea transnistreană.

Să ne oprim puțin. E ceva nou în această solicitare de independență, termen pe care l-ați subliniat de mai multe ori?

E o idee veche, dar se modifică contextul, peisajul. ONU e altceva, la fel și Consiliul Europei... Experții ruși vorbesc deja că ONU, conform propriei Carte, susține „dreptul la autodeterminare al popoarelor”, cu aluzia la „poporul transnistrean” care ar trebui să beneficieze și el de acest drept.

Între noi fie vorba, aici e vorba despre o greșeală strategică a Chișinăului pe care Tiraspolul joacă și joacă consecvent. Chișinăul a acreditat ideea că a existat și există un „popor moldovenesc”, diferit de cel român, inclusiv ca urmare a unor experiențe istorice diferite. Transnistrenii, utilizând același argument identitar, răspund cu... poporul transnistrean.

Toate argumentele pe care moldoveniștii le servesc românilor, le explodează acestora în față când le sunt servite de transnistreni! Tiraspolul joacă, cum s-ar spune, pe greșeala adversarului. Dacă există „popor moldovenesc”, de ce nu ar există și „popor transnistrean”? În realitate, „moldovenismul” este cel mai bun fundament filosofic și politic al... separatismului transnistrean.

Există posibilitatea unei recunoașteri a Transnistriei?

Nu. Cel puțin nu acum. Și nu există pentru că singurul actor care face cărțile în Transnistria, adică Moscova, nu vrea asta. Nu-i servește deocamdată la nimic. E o fentă. Iar ce vrea Moscova este să mergem după fenta asta, chiar dacă, la Tiraspol, există multă lume care, sincer, ar vrea recunoașterea. Chestiunea cu recunoașterea Transnistriei ascunde de fapt trei chestiuni esențiale dacă vrem să înțelegem ce se petrece acolo.

În primul rând, este vorba de o tehnică diplomatică a Rusiei care constă în a nu rămâne în nicio ipostază pe poziții de defensivă sau de inferioritate față de adversar. De fiecare dată replică cu aceeași intensitate. La recunoașterea independenței Kosovo de către Occident, Rusia a replicat cu recunoașterea Abhaziei și a Osetiei de Sud. Pe cazul RM avem Referendumul din Transnistria din 2006, în care 90% vor independență și alipire la Rusia, replică la legea votată unanim în Parlamentul RM în 2005 privind reglementarea conflictului transnistrean, care vorbește explicit despre retragerea trupelor ruse. Acum în 2018 au venit la ONU cu așa-zisa solicitare pentru statut de observator pentru RMN, replică la solicitarea Chișinăului din septembrie 2017 la ONU pentru retragerea trupelor ruse. Avem de-a face deci cu o tehnică diplomatică a Rusiei de care trebuie să fim conștienți.

În al doilea rând, este și o ridicare a mizelor de negociere. Moscova face asta, dar vrea de fapt ceva mai accesibil, adică un „stătut special” pentru regiunea transnistreană în interiorul RM, prin care Tiraspolul să controleze republica. Este celebra poveste a cozii care dă din câine. Adică a părții care controlează întregul. De asta spun că nu trebuie să mergem după fentă, căci nu despre independență e vorba, ci despre alipirea regiunii separatiste la RM în așa fel încât Moscova să controleze prin Tiraspol politica externă și de securitate a RM. Pe de altă parte, exemplul de „reglementare” din RM i-ar servi perfect Rusiei pentru a translata „soluția” și pentru Ucraina.

În al treilea rând, agitarea chestiunii independenței căpătă azi și va căpăta în 2018 și alte sensuri. Este o strategie moldovenească de justificare a cedărilor. E o strategie, cam de ultima oră, a unei părți a elitei politice de la Chișinău care exagerează enorm pericolul independenței Transnistriei tocmai ca, în spatele lui, să facă concesii Tiraspolului pentru reintegrare. Adică pentru „statut special” pentru Transnistria, noul concept al Federației Ruse care îl înlocuiește pe cel de federalizare.

La Chișinău, deliberat, unii ridica ștacheta, pentru ca reintegrarea să devină o victorie a diplomației RM care ar fi evitat prin asta independența regiunii! De fapt, va fi o victorie a Rusiei.

Ați menționat anterior numirea lui Franco Frattini. De ce spuneți că este un „semnal diplomatic semnificativ”?

Interesantă mișcare! Numirea lui Franco Frattini pe postul de reprezentant special al OSCE pentru reglementarea transnistreană înseamnă că Frattini va participa ca reprezentant al OSCE la viitoarele reuniuni 5 + 2 din 2018. Frattini e poate cel mai greu nume care a ocupat poziția asta. A fost ministru de Externe al Italiei în perioadă 2002-2004 și 2008-2011, vicepreședinte al Comisiei Europene și Comisar European pentru Justiție, libertate și securitate. Conduce Institutul de Studii Eurasiatice, este considerat un promotor al dialogului cu Rusia, Lavrov l-a numit „prietenul său”, are legături diplomatice solide cu Moscova. În 2012 a primit din partea lui Putin „Ordinul Prieteniei” pentru contribuția sa la dezvoltarea relațiilor ruso-italiene...

Poate fi numit „omul Moscovei”?

Dacă e, este exact cât este și Rex Tillerson, secretarul de stat american, care în 2012 a primit același premiu de la Vladimir Putin. Dar astăzi nu există vreun semn că SUA ar face cedări în favoarea Rusiei, numită acum „putere revizionistă”. Există sancțiuni, NATO funcționează, iar unii vorbesc despre „război rece”.

Alta e problema. Un om de calibrul lui nu se duce acolo să spună, la final, că nu a obținut nimic... Ar fi prea mare umilința. Cred că dacă a fost numit și a acceptat această poziție este că dorește realizări, adică „succese”. Asta trebuie să ne îngrijoreze.

La ce să ne așteptăm în 2018?

În ultimul interviu acordat de fostul vicepremier pe probleme de reintegrare Gheorghe Bălan, în 26 decembrie 2017, acesta spunea că în 2018 Chișinăul va trece „pe subiecte de statut, discutarea subiectelor politice”. O declarație fără precedent! Cum adică „subiecte de statut”? Adică în 2018 se va trece la discutarea statutului Transnistriei în viitorul stat reintegrat RM?... Dacă e așa, atunci trebuie să ne așteptăm la cedări și mai mari din partea Chișinăului în 2018 decât în 2017.

Anul 2017 a fost anul în care au început marile cedări. Ce era inacceptabil în 2016, adică așa numitele soluții de tip „pași mici”, s-a acceptat în 2017 (implementarea „Protocolului de la Berlin”). Adică plăcuțele speciale pentru automobilele din stânga Nistrului, deschiderea podului Gura Bâcului - Bîcioc, circulația trenurilor prin stația Slobodca, apostilarea diplomelor din Tiraspol, prefixele la telefoane etc.

Cedarea fără precedent a Chișinăului s-a petrecut însă pe 22 septembrie, când premierul RM ține un discurs la ONU unde cere ca subiectul legat de prezența militară rusă în R. Moldova să fie discutat în cadrul celei de-a 72-a sesiuni a Adunării Generale a ONU. La 20 octombrie, autoritățile moldovenești au cerut, prin reprezentantul permanent al R. Moldova la ONU, ca subiectul privind retragerea trupelor rusești din regiunea transnistreană să nu fie inclus pe agenda ședinței ONU din 23.10.2017 și au cerut ca această solicitare să fie adusă la cunoștința membrilor Comitetului General al ONU. O amânare fără dată care, în condițiile în care funcționează ONU, înseamnă undeva la calendele grecești.

Acest episod nu a fost niciodată, repet, niciodată, clarificat de autoritățile de la Chișinău. Cine a intervenit, cum și de ce între 22 septembrie și 20 octombrie rămâne un mister. Oricum, semnalul a fost clar că autoritățile au alunecat pe panta unor compromisuri cel puțin periculoase. Sigur, totul învăluit într-o retorică suveranistă și europenistă fără precedent. Dar e doar retorică.

În aceste condiții, ce ar trebui să facă România?

Să se uite la fapte, nu la declarații. Să urmărească evenimentele din RM cu conștiința acută a faptului că Transnistria este testul rusesc al binomului Plahotniuc-Dodon. Reintegrarea regiunii, inclusiv cu trupe rusești pe teritoriul ei (adică soluționarea politică înainte de soluționarea militară), poate fi liantul principal dintre cei doi.

Ce înseamnă asta? Că după alegerile parlamentare din 2018, nu înainte, este posibil ca, în numele îndemnului patriotic (moldovenesc) de reintegrare a republicii, să se creeze o majoritate care să aibă explicit acest obiectiv. Sub învelișul protector al unui compromis ruso-occidental, se poate vota tot ce e de votat și să se accepte „statut special”, adică federalizarea. Coaliția aceasta ar putea fi o combinație hibridă de socialiști (Dodon), democrați (Plahotniuc) și independenți. Toți, evident, „patrioți moldoveni”. Cine se poate opune unui demers patriotic?

Pentru România, transnistrizarea RM ar însemna, pe termen mediu și lung, învecinarea cu Rusia.