„Mieluşeii” şi „oile” de la „Mircea Eliade”

Antidot

Nu sunt prima care pune problema implicării exagerate, din punct de vedere financiar, a părinţilor în procesul educaţional din Republica Moldova şi nici pentru prima dată nu o fac. Când, acum cinci luni, scriam despre faptul că necesităţile şcolilor noastre au depăşit demult caietele şi pixurile, şi că astăzi, mai ales la Chişinău, o sală de clasă nu poate exista fără draperii din saloane de lux sau televizoare cât peretele (în ce mod contribuie acestea la procesul de studii şi la sporirea nivelului de cunoştinţe nu înţeleg nici azi), replicile cu care m-am ales atunci au fost de la inocentele „nu vreau ca fata mea să fie discriminată” până la mai durele „o să-ţi faci un copil şi atunci o să vorbeşti”. Nu mi s-a spus, ce-i drept, cine „discriminează fata”. Cât priveşte a doua…

Iată că, la începutul lui 2014, o colegă de breaslă care „şi-a făcut”, acum vreo şapte ani, o fetiţă de mai mare dragul a îndrăznit să se revolte la acest subiect de pe poziţie nu doar profesională, ci şi de părinte. Pusă, fără a fi barem întrebată, în faţa unui fapt împlinit - de a plăti peste 6 000 de lei pentru fiica ei, elevă în clasa I la Liceul „Mircea Eliade” din capitală - Cornelia Cozonac, directoarea Centrului de Investigaţii Jurnalistice, a dat alarma.

Şi a tulburat toate apele învăţământului nostru „gratuit” cu o temă care e cam ca „sexul în URSS”: toţi ştiu că există, dar se jenează să vorbească, fiind considerată de mauvais ton - plăţile neformale în şcoli şi licee. Astfel, „ecoul” unei simple postări pe Facebook a depăşit toate aşteptările. S-a ajuns până la autosesizarea Centrului Naţional Anticorupţie şi până la audierea membrilor şi fondatorilor Fundaţiei liceului - cea care, chipurile, a şi stabilit taxele cu pricina. Care de fapt nici taxe nu sunt, ci nişte contribuţii benevole, precum au „rectificat” nonşalant „mieluşeii fondatori” în timpul audierilor…

Mai mult decât nonşalanţa celor dintâi, m-a mirat însă tăcerea „oilor de muls” de la „Mircea Eliade”. Adică, a părinţilor. Căci, în loc de fireasca solidaritate - în sfârşit cineva a avut curajul să se revolte! - se prefigurează o tendinţă, cel puţin, de „opinie separată” faţă de demersul Corneliei Cozonac. „Dacă nu ne implicăm noi, atunci cine? Avem nevoie de una, de alta, de a treia, pentru confortul copiilor noştri, statul nu are de unde să dea, iar şcolile oricum sunt la autogestiune din acest an...”, argumentează părinţii care sunt dispuşi să plătească şi care, de obicei, sunt şi aprigi „formatori de opinie”.

Cum va plăti un bugetar - unul onest, cu un venit de câteva mii de lei -, ai cărui doi sau trei copii învaţă la acelaşi liceu „de stat”, ei nu se întreabă. Precum nu se întreabă care e diferenţa dintre autogestiune (gestiune, administrare proprie a unei persoane sau instituţii) şi autofinanţare (finanţare din fonduri proprii). Şi e de mirare, căci, dacă nu au timp pentru un DEX, cu certitudine au bani pentru un jurist. Ori, poate, lor le place să fie oi de muls?