INTERVIU // Gelu Diaconu, scriitor: „Mergând pentru prima dată peste Prut, nu am avut nicio clipă impresia că am plecat din România”

Scriitorul din România Gelu Diaconu, despre Chișinău, într-un interviu acordat în exclusivitate Ziarului NAȚIONAL: „Am descoperit un Chișinău modern, aerisit, cu bulevarde îngrijite și în dezvoltare, cu tot deranjamentul firesc al recondiționărilor, un oraș în care am respirat un aer mult mai curat decât la București și în care m-am bucurat să văd că vechiul aspect arhitectonic este prezervat cu grijă. Am găsit un oraș curat, cu oameni politicoși, senini și ospitalieri. Și mai e ceva: Chișinăul este un oraș incredibil de verde, aspect la care depășește Bucureștiul de departe. Mi-aș dori să trăiesc într-un asemenea oraș”.

Irina Nechit: Cu ocazia participării la Zilele Literaturii Române (ZLR), ați venit pentru prima dată la Chișinău. Cum vi-l imaginați până la această vizită, dragă Gelu Diaconu? Ce e Chișinăul acum pentru Dvs.?

Gelu Diaconu: Trebuie să recunosc că am comis gestul impardonabil de a crede că orașul Chișinău a rămas cel pe care îl știam din lecturile mele la documentarea pentru romanul Sebastian. Adică un oraș din perioada interbelică, cu aer de burg negustoresc de provincie – căci trebuie să recunoaștem că la vremea respectivă, adică în perioada României Mari, capitala de astăzi a Republicii Moldova era privită în acest fel de la „centru”, adică de București -, sigur, nu lipsit de farmecul specific, însă desprins cumva de realitatea europeană spre care aspiră.

A fost o prejudecată pe care acum o recunosc și o regret fără rest, fiindcă am descoperit un Chișinău modern, aerisit, cu bulevarde îngrijite și în dezvoltare, cu tot deranjamentul firesc al recondiționărilor, un oraș în care am respirat un aer mult mai curat decât la București și în care m-am bucurat să văd că vechiul aspect arhitectonic este prezervat cu grijă. Am găsit un oraș curat, cu oameni politicoși, senini și ospitalieri.

Și mai e ceva: Chișinăul este un oraș incredibil de verde, aspect la care depășește Bucureștiul de departe. Mi-aș dori să trăiesc într-un asemenea oraș.

Din ce volume ale dvs. ați citit în cadrul ZLR?

Am citit în două rânduri – la Librăria din Centru și la Liceul „Spiru Haret” – din cel mai recent roman al meu, Kaulas, publicat anul trecut la Editura Cartier. Eram pregătit să citesc și din Sebastian, apărut în 2018 tot la Cartier, chiar aș fi vrut să-i fac curioși pe elevii de la Liceul „Aristotel” și să-i supun unui mic exercițiu – dacă scrisorile lui Mihail Sebastian din roman sunt autentice sau nu – însă discuțiile au mers într-o altă direcție și până la urmă am evitat, spre fericirea tuturor, un alt moment plictisitor cu Gelu Diaconu la microfon.

De când există blogul omiedesemne.ro? V-a surprins faptul că e foarte citit și la Chișinău? Consemnarea permanentă a evenimentelor literare e o muncă obositoare. Nu e în detrimentul literaturii pe care o scrieți?

Am înființat site-ul O Mie de Semne în 2018 împreună cu fiii mei, Dan Andrei Deaconu și Mihai Deaconu. A fost un drum lung și sinuos până în punctul în care am ajuns în prezent. Am avut momente de euforie și de îndoială, de entuziasm și de tristețe, așa cum este în viață. Faptul că la Chișinău este atât de popular, a fost o surpriză formidabilă pentru noi. N-am bănuit nicio clipă că O Mie de Semne și podcastul Biblioteca lui Gelu ne-au transformat într-un fel de vedete, de aceea surpriza a fost și mai mare. Sunt convins acum că suntem mult mai cunoscuți la Chișinău decât la București. Lucrul ăsta ne entuziasmează și ne umple de mândrie.

Pe de altă parte, este adevărat că menținerea acestor proiecte pe linia de plutire presupune o muncă zilnică, adesea obositoare și cronofagă. Dar, așa cum am afirmat și la Chișinău în timpul diverselor întâlniri pe care le-am avut, nimic nu se poate face fără pasiune și fără muncă. Noi le avem, sper, pe amândouă, iar rezultatele vorbesc de la sine.

Nota bene, munca pe care o fac nu e deloc în detrimentul literaturii pe care o scriu, dimpotrivă, o alimentează permanent, fiindcă îmi dă acea energie specială fără de care n-aș putea să scriu. Sigur, mi-aș dori să am mai mult timp pentru scris, dar știți cum e, nu le poți avea pe toate în viață. Sunt fericit că lucrurile au ajuns într-un punct foarte favorabil și nu aș greși deloc dacă aș afirma că vizita la Chișinău ne-a alimentat cu energie pozitivă pentru multă vreme de acum încolo.

Despre ce ați discutat cu tinerii de la Chișinău? Ce întrebări v-au pus?

Literatura a fost, firește, în centrul discuțiilor noastre. M-am străduit să nu mă fac de râs în fața tinerilor care m-au surprins cu întrebările lor și m-au surclasat atunci când a venit vorba de capacitate cognitivă, inteligență, acumulare de informație.

Am fost întrebat despre cărțile preferate, despre cum scriu, despre aspecte legate de podcastul Biblioteca lui Gelu și de O Mie de Semne. Am văzut atâta pasiune pentru literatură la elevii de la „Spiru Haret” și de la „Aristotel”, încât mi-aș fi dorit să dau timpul înapoi și să mă inspir din exemplul lor.

Pe vremea când eram în liceu, nici nu visam să am în minte atâta informație nutritivă. Le-am și spus la un moment dat că, dacă aș fi dat timpul înapoi și m-aș fi prezentat în fața lor cu mintea de atunci, probabil că le-aș fi părut un biet nătărău. Sunt fericit, în cazul ăsta, că mecanismele fizicii funcționează, iar timpul nu poate fi dat înapoi ca în filme.

Copacii din Chișinău v-au părut deosebiți. Cum credeți că ar trebui să arate un monument consacrat copacilor?

Cred că ar trebui să arate ca înțeleptul Treebeard al lui Tolkien, acel Ent din Fangorn care, cu inteligența, răbdarea și iscusința sa a reușit să încline balanța victoriei în favoarea binelui. Îmi plac monumentele prietenoase și cred că Treebeard ar putea fi unul dintre ele. Și mai cred că s-ar simți excelent în Chișinău printre atâția copaci fabuloși și poate ar înființa o Frăție a Platanilor. Chișinăul ar merita o astfel de legendă.

CITIȚI și INTERVIU // Gheorghe Erizanu: „Europa înseamnă normalitate”

Ce gânduri aveți despre frontiera dintre R. Moldova și România?

Am spus un lucru în timpul întâlnirilor de la Chișinău și țin să-l repet aici: mergând pentru prima dată peste Prut, nu am avut nicio clipă impresia că am plecat din România. Și mai e ceva, o altă convingere pe care am dezvoltat-o de-a lungul timpului: granițele sunt niște convenții care pot genera conflicte sângeroase. Aceste convenții sunt vremelnice. E suficient să vedeți cât de dramatic s-a schimbat harta Europei în ultima sută de ani.

Dacă ne-am uita mai adânc în istorie, ne-am îngrozi. Milioane și milioane de oameni au murit pentru ceva efemer, în fond. Pentru mine, un pacifist convins, e un lucru de neînțeles. Cred că specia umană este mai inteligentă decât atât. Și mai cred că literatura – sau arta, ca generatoare de frumusețe & înțelegere – poate suprima fără efort granițe temporare.

Granițele sunt pretextul pentru ca oameni bătrâni, nărăviți în rele, să trimită la război oameni tineri ca să se măcelărească între ei. Amintiți-vă de Christmas Truce din 1914. Tineri britanici și germani au încins de Crăciun o miuță în No Man`s Land. E o lecție incredibilă de solidaritate umană și de aspirație spre pacea universală. Este, în opinia mea, evenimentul care ar fi trebuit să schimbe definitiv optica asupra războiului. Nu s-a întâmplat încă, dar sunt convins că acest tip de înțelepciune umană va deveni cândva un model.

Frica de război poate fi controlată? La Chișinău nu ați simțit-o?

Frica de război este incontrolabilă. Îmi amintesc că în decembrie 1989, pe străzile Bucureștiului, timp de zece zile chiar a existat un război civil. E un sentiment teribil, ceva care te scoate din limitele raționalului. Eram conștient că pot fi ucis în orice moment. Am fost în cele mai periculoase împrejurări și am trăit sentimente care nu pot fi descrise. E ceva ce depășește teama firească de moarte. Este teama că mori în împrejurări absurde. Teama că poți fi suprimat doar pentru că cineva a dat un ordin la fel de absurd. Atunci se naște revolta interioară, convingerea că trebuie să te opui. Rațiunea asaltată de împrejurări angoasante, cum e războiul bunăoară, poate duce la decizii iraționale.

La Chișinău nu am simțit acest tip de angoasă, dimpotrivă. Oamenii mi s-au părut relaxați și senini. Poate că e doar o impresie de vilegiaturist. Știu totuși sigur că acest oraș este, așa cum am spus, unul solar. Ca și oamenii care-l locuiesc, de altfel.

Poezia face și ea ce poate, ne oferă un adăpost interior. Se numește încredere. Încredere în faptul că, într-adevăr, frumusețea poate salva lumea.

CITIȚI și INTERVIU // Radu Vancu: „Fiecare oră, fiecare minut la Chișinău au fost pline de poezie”

La ce lansări, manifestări literare veți participa în zilele următoare?

Evenimentul cel mai important din zilele imediat următoare este Bookfest. E o sărbătoare a cărții unde voi revedea prieteni foarte buni, inclusiv din Chișinău. Apoi voi avea mai multe lansări de carte legate de recent apărutul volum Biblioteca lui Gelu, în care sunt reunite 15 interviuri realizate în Biblioteca lui Gelu. Prima lansare va fi la Bookfest, pe 27 mai, de la ora 18.00.

Pentru proiectul nostru, acest eveniment este un vârf, o împlinire, o împrejurare fericită care ne dovedește că tot ce am făcut până acum n-a fost în zadar. Am reușit, prin literatură, să aducem atâția oameni frumoși împreună. E un lucru care ne face să ne simțim bine. În condițiile astea, viitorul nu mai pare deloc atât de sumbru.

Asta pentru că literatura poate schimba destine – așa cum s-a întâmplat și în cazul meu – însă nu numai atât: are puterea de a face ca granițele să pară doar niște linii pe o hartă. De ce? Deoarece între scriitorii din lumea întreagă nu există cu adevărat granițe, iar poezia, în orice limbă ar fi scrisă, are un limbaj universal. Un text poetic va fi recunoscut întotdeauna după tonalitate ca fiind un text poetic indiferent în ce limbă e scris.

Asta ar trebui să le dea de gândit politicienilor bătrâni și nărăviți în rele care trimit tineri la război ca să se măcelărească între ei. Dacă ar citi zilnic poezie, poate că în lume ar fi mai multă pace și mult mai multă frumusețe.

Mulțumesc pentru interviu!

Gelu DIACONU (n. 26 noiembrie 1962, București) a debutat publicistic în 2004, în revista Oglinda Literară, cu un grupaj de poeme. În 2006 a debutat în volum cu povestirea Fabian, apărută la Editura Marineasa din Timișoara. În 2008 i-a apărut volumul Antipoeme (Editura Vinea), nominalizat la Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” Opus Primum, pentru debut în poezie.

Au urmat volumele Resurse interioare (Editura Marineasa, 2012), blues (Casa de Pariuri Literare, 2013), Resurse umane (Editura Vinea, 2016), mother (Editura Paralela 45, 2018), Ziua în care a murit John Lennon (Casa de Editură Max Blecher, 2019), Tramvaie vechi, autobuze care nu mai vin (Casa de Pariuri Literare, 2022) și Resurse interioare (reeditare, Casa de Pariuri Literare, 2022). De asemenea, în 2018 i-a apărut la Editura Cartier romanul Sebastian, pentru care a primit premiul „Cartea discretă a anului 2018” din partea Asociației Române a Creatorilor Culturali și Artiștilor (ARCCA). Cartea a intrat pe lista scurtă la Festival du Premier Roman, care se desfășoară anual la Chambéry.

În prezent administrează site-ul cultural www.omiedesemne.ro, care a primit în 2021 Premiul „Promotorul cultural al anului” la Festivalul Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița”. De asemenea, este realizator al podcastului „Biblioteca lui Gelu”, un proiect realizat în colaborare cu Dan-Andrei Deaconu și Mihai Deaconu.