INTERVIU // Ce ar putea pierde România din reconfigurarea Europei? Ce se întâmplă cu fondurile europene? „Riscul ruperii UE este REAL”

Sursa: ziare.com

Reformarea UE va presupune, cel mai probabil, un buget comunitar mai mic, iar România va fi printre ţările afectate, afirmă prof. univ. dr. Gabriela Drăgan, director general al Institutului European din România.

„Cutia Pandorei s-a deschis... Brexitul şi negocierea pe care o implică el reprezintă unul din cele mai negre coşmaruri pentru Uniune. Înseamnă să regândeşti tot, instituţii, politici, mecanisme, iar asta va însemna şi renegocierea tratatelor”, a arătat prof. Drăgan într-un interviu acordat Ziare.com.

Urmează, aşadar, negocieri dure în cadrul cărora România trebuie să-şi valorifice atuurile, între care, în mod paradoxal, poate fi şi instabilitatea periodică. „Dat fiind nivelul nostru de dezvoltare, nu avem de ales decât să susţinem coeziunea şi, dat fiind că avem şi un sector agricol important, să susţinem şi politica agricolă comună”.

Dintre scenariile Cartei Albe a Europei, care vi se pare cel mai probabil?

Carta Albă prezintă cinci scenarii posibile, însă în egală măsură este posibil să avem o combinaţie între ele. Cele cinci sunt menite, în opinia mea, să acopere o plajă cât mai largă de opţiuni, de la scenariul 1 - care spune că lucrurile să meargă exact ca până acum, ceea ce mi se pare nerealist total, dar reprezintă un punct de referinţă - la scenariul 5, în care am fi cu toţii de acord, state din nord şi sud, est şi vest, centru şi periferie, să întărim integrarea, scenariu, la fel, destul de nerealist.

Deci eu, personal, aş elimina variantele 1 şi 5. Scenariul 2 presupune revenirea la piaţa unică, dar este un scenariu fără mare susţinere, nici de către statele membre şi nici de către CE.

Deci ar rămâne 3 şi 4, cele două opţiuni pe care CE le pune, de fapt, în faţa statelor membre. Ele sunt singurele despre care se afirmă că reduc decalajele dintre aşteptările populaţiei şi rezultatele oferite de UE, adică marele criteriu după care este măsurat gradul de eficiență a scenariilor.

Potrivit scenariului 3, cooperarea întărită este extinsă spre zone gen apărare, securitate socială, o evoluţie care se simte deja după Brexit.

Scenariul 4, pe de altă parte, reduce domeniile de competenţă şi, astfel, şi bugetul UE. Eu văd posibilă o combinaţie a celor două.

Dacă ne uităm la ce se întâmplă deja, putem deduce în ce direcţie vor merge lucrurile în viitor, pentru că e puţin probabil ca direcţia să se schimbe brusc şi radical.

Ieşirea Marii Britanii înseamnă că o felie de circa 10-15% din bugetul UE va dispărea. Cum acoperim aceste venituri, despre ce buget vom mai vorbi? Despre unul mai mic, care să acopere mai puţine priorităţi sau despre unul la acelaşi nivel, care să însemne identificarea unor noi surse de venit?

A crede că poţi creşte veniturile, prin contribuţii mai mari din partea statelor membre, mi se pare total nerealist, nu s-a reuşit asta nici în perioade mult mai liniştite. Deci probabil vom merge pe un buget mai mic ca dimensiuni şi, astfel, şi mai uşor de gestionat, unul care să reducă decalajul dintre aşteptări şi rezultate.

Un buget mai mic cum? Unde ar urma să fie reducerile?

Cel mai probabil, pe zona coeziunii. În momentul de faţă, circa 70% din bugetul comunitar vine din contribuţiile statelor, adică ale cetăţenilor, şi din aceşti bani, circa 70% merg către coeziune şi agricultură. Este clar că se va produce o modificare în cheltuirea bugetului Uniunii.

Scenariile 3 şi 4 merg către un număr redus de priorităţi şi, corespunzător, către o reducere a dimensiunii bugetului. Oricum, discuțiile despre faptul că banii nu sunt folosiţi cum trebuie nu sunt ceva nou. În principal englezii s-au arătat mai tot timpul nemulţumiţi de folosirea bugetului UE, iar negocierile pe diferitele cadre financiare multianuale au fost mereu foarte dure.

Sunt convinsă că structura viitorului cadru multianual, cel de după 2021, va fi total regândită. În cazul fondurilor structurale, semnalul există deja. Planul Junker a fost lansat înainte de Brexit, iar principiul de bază e să ofere protecţie creditorilor, cu alte cuvinte, să garanteze investiţiile făcute de sectorul privat.

E, de fapt, o modificare de paradigmă, de centru de greutate, dinspre subvenţii, specifice fondurilor structurale, spre împrumuturi garantate, o tendinţă care se va generaliza, cu siguranţă.

Dar banii din actualul exerciţiu, până în 2020?

Teoretic, după un probabil calendar, Marea Britanie ar putea părăsi efectiv UE în 2019, semestrul I. Deşi, teoretic, UK nu ar mai trebui să contribuie la bugetul UE în 2019 şi 2020, nemaifiind stat membru, ea ar trebui totuşi să-şi onoreze obligaţiile asumate iniţial.

Se vehiculează deja nişte sume care ar fi nota de divorţ a britanicilor. Există varianta 60 de miliarde de euro, respinsă de unii politicieni britanici drept ridicolă, dar şi varianta lui Farage - maximum 20 de miliarde, care să acopere ultimii doi ani ai actualului cadru financiar.

Cum negocierile nu au început încă, cifrele vehiculate nu fac parte decât din inevitabila încălzire înainte de competiţie...

Mai există o zonă care interesează foarte tare România: libera circulaţie a forţei de muncă. Poate fi ea afectată de această reconfigurare a UE?

Doar pe relaţia cu Marea Britanie. Pentru că, altminteri, dacă UE va continua să existe, indiferent de numărul de viteze, libera circulaţie ar trebui să rămână o valoare asumată, la care nu văd de ce ar trebui să se renunţe. Totul va depinde însă de climatul politic din UE, creşterea partidelor eurosceptice, naţionaliste poate produce surprize din cele mai neplăcute.

Migraţia, inclusiv cea intracomunitară, a fost o cauză principală a Brexit-ului şi este o explicaţie a ascensiunii partidelor extremiste, xenofobe, antieuropene în multe ţări, începând cu Franţa.

De acord. La limită, într-un scenariu sumbru, reconfigurarea ar putea însemna şi să pui sub semnul întrebării principiile care stau la baza actualei UE.

Dacă deschidem cutia Pandorei, ce poate ieşi din ea până la capăt?

Sunt foarte multe semne de întrebare pentru că şi tabloul instituţional e în mişcare. Până în 2019, avem o CE stabilă, la fel PE. Pe zona Consiliului European şi a Consiliului UE, dinamica va fi însă una ridicată. Cine va reprezenta, de pildă, Franţa, după alegerile din aprilie/mai, în Consiliul European?

Nu putem şti ce se va întâmpla, dar nu putem considera anumite scenarii ca imposibile. Deja am spus de cel puţin două ori, în cazul Brexit şi al alegerii lui Donald Trump, că rezultatele care s-au obţinut sunt imposibil de atins, nu cred că e cazul să ne mai hazardăm încă o dată.

Cutia Pandorei s-a deschis... Brexit-ul şi negocierea pe care o implică el reprezintă unul din cele mai negre coşmaruri pentru Uniune. Înseamnă să regândeşti tot, instituţii, politici, mecanisme, iar asta va însemna şi renegocierea tratatelor.

Dacă în perioade de relativă normalitate modificarea tratatelor a dus la surprize din cele mai mari - gândiţi-vă la referendumurile din Franţa şi Olanda din 2005 pe Tratatul Constituţional - ce va fi de astă dată? Chiar dacă renegocierea tratatelor este inevitabilă, cred însă că liderii europeni, conştienţi de pericolele enorme din această zonă, amână cât mai mult momentul dezbaterii.

În fine, să aşteptăm Declaraţia de la 25 martie, să vedem acolo cum vor apărea cele 5 scenarii. Din ce se discută, tonalitatea documentului va fi una ceva mai soft, scenariile prezentate de Junker vor fi „îmblânzite”.

Ar trebui să fim alături de grupul de la Vişegrad?

Evident că aşa-zisa Europă cu mai multe viteze nu trebuie să reprezinte pentru noi prima opţiune şi evident că susţinerea coeziunii ar trebui să rămână un principiu de bază în funcţionarea Uniunii. Pe de altă parte, poziţia ţărilor Vişegrad pare una extrem de inflexibilă, ceea ce nu e de bun augur într-un proces de negociere.

Nu poţi să vrei mai mulţi bani de la buget, dar mai puţine competenţe transferate la nivel comunitar. Pentru că în cazul ăsta poţi ajunge să înţelegi şi partea cealaltă: voi vreţi doar să staţi la masa comună şi să cheltuiţi banii pe care noi îi aducem la buget?

În acest moment, toate statele UE se agită - ţările Benelux, statele baltice, ţările Vişegrad se tatonează şi se caută construirea de noi alianţe, în funcţie de interese comune.

La nivel de mari priorităţi, agricultura a fost apărată de Franţa şi probabil va fi apărată şi în continuare. Pe de altă parte, tradiţional, coeziunea a fost apărată de statele din sud, dar Grecia nu prea mai poate deschide gura, în timp ce Spania e deja cu sacii în căruţă şi asta explică de ce se poziţionează alături de nucleul dur. Asta înseamnă că susţinătorii coeziunii rămân ţările estice, dar ele vor trebui să ştie să şi negocieze.

Dat fiind însă faptul că bugetul scade, iar nevoile cresc, şi mă gândesc în primul rând la noile nevoi impuse de migraţie şi terorism, dar şi la aspectele sociale, trebuie să faci o alegere. Adică să renunţi la o parte din cheltuielile anterioare pentru a permite altor nevoi să fie acoperite. Fiecare parte consideră însă că are dreptate, iar declaraţiile nu anunţă o negociere uşoară.

Există un risc real de spargere a UE?

Riscul există şi este real. Şi tocmai pentru că el există, până la urmă, chestiunea este una de alegere din partea statelor membre. Vreau sau nu să susţin această structură unică care este Uniunea, care îmi asigură stabilitatea şi securitatea, chiar şi în alternativa mai puţin fericită că aş fi considerat doar rudă de gradul al 2-lea? Sau mă plasez pe o poziţie ireconciliabilă, de totul sau nimic?

Evident, UK a declarat că decât un bad deal mai bine no deal. Atât doar că nu mai vorbim de un stat precum Marea Britanie, ci de state din estul Europei, cu o anumită poziţie geostrategică şi cu o anumită istorie...

Soluţia de compromis va fi găsită numai dacă va exista suficientă responsabilitate din partea liderilor politici, din est sau vest, nord sau sud.

Unde e România în această ecuaţie de negociere complicată? Ce ar trebui să facem?

Dat fiind nivelul nostru de dezvoltare, nu avem de ales decât să susţinem coeziunea şi, dat fiind că avem şi un sector agricol important, să susţinem şi politica agricolă comună. Nu va fi însă uşor să argumentăm că dorim menţinerea alocărilor pe coeziune, de vreme ce absorbţia fondurilor pe perioada anterioară, 2007-2014, a mers atât de greu, iar pe actuala perioadă, 2014-2020, chiar şi mai greu, la acest moment nici măcar nu avem toate autorităţile de management acreditate.

În plus, din timp în timp, generăm câte o criză precum OUG 13 şi nici prea disciplinaţi nu suntem: deja există avertismentele privind depăşirea deficitului. Deci care pot fi argumentele noastre?

Da, acest stat, cu aceste date va merge la negocieri. Şi nu ne rămâne decât să ne scoatem în evidenţă şi atuurile clasice de acum, de la poziţia geografică, dimensiune, atât de teritoriu cât şi de populaţie, existenţa unei suprafețe agricole importante, resursele energetice, mă rog atât cât mai sunt.

Eu aş zice că şi instabilitatea politică din ultimele luni poate fi prezentată ca o dovadă că democraţia funcţionează. Gândiţi-vă la Ungaria lui Orban, unde pare că nu se întâmplă nimic...

În fine, problema noastră este că suntem de cele mai multe ori reactivi şi nu pro-activi (deşi teoretic şi asta poate fi un avantaj - nu creăm probleme, noi suntem elevii cei cuminţi, nu cei zburdalnici...)

Ce scenariu ar trebui să susţinem?

Pentru noi, ideale ar fi scenariile 1 sau 5, scenarii care au însă şanse mici de realizare. Ce vreau însă să spun este că, şi în condiţiile în care ar triumfa oricare alt scenariu, ceea ce trebuie să susţinem este ca Uniunea să continue să existe.

Riscul dezintegrării Uniunii, dar şi riscul plasării unor state din Est într-o zonă gri există şi el trebuie evitat cu orice preţ. A găsi o soluţie de compromis care să ne ţină împreună e mai bine decât să ne plasăm pe poziţii inflexibile care să ducă la o ruptură.

Sursa: ziare.com