INTERVIU // În teatru e ca în fotbal

Chestiune// Când ai vrut ultima dată să schimbi ceva în înfăţişarea ta?

Lette este urât, dar nu este conştient de asta. Într-o zi, află că înfăţişarea sa constituie motivul pentru care şeful său nu îi permite să îşi prezinte cea mai nouă invenţie la un congres. Când îşi dă seama că şi soţia evită să îl mai privească, se hotărăşte să fie operat, lucru ce are urmări semnificative în viaţa sa profesională şi privată. Competenţa îi este apreciată şi devine râvnit de admiratoare. Însă, când faţa sa devine un produs căutat pe piaţă, viaţa sa se schimbă din nou.

Distribuția: Lette – Dumitru Mamei, Fanny – Daniela Burlaca, Scheffler – Gheorghe Pietraru, Karlmann – Valeriu Pahomi. Piesa „Urâtul” de Marius von Mayenburg, în viziunea scenică a regizorului german Andreas Merz-Raykov.

Stimate domnule Andreas Merz-Raykov, în cadrul acestei prime ediţii a Zilelor Dramaturgiei Germane Contemporane la Chişinău, aţi realizat cu actorii Teatrului „Eugène Ionesco” un master-class asupra schiţei de spectacol după piesa „Urâtul” de M. von Mayenburg. Ce aşteptări aţi avut de la acest master-class? S-au adeverit?

Ceea ce este important în teatru este că nu trebuie să ai aşteptări. În caz contrar, eşti montat să vezi numai discordanţele în raport cu aceste aşteptări. Pentru public este valabilă aceeaşi situaţie. Dacă publicul se gândeşte numai la aşteptările sale, înseamnă că nu este deschis să vadă şi altceva. Când am venit la Chişinău, a trebuit să văd ce găsesc mai întâi aici şi ce pot face cu actorii de pe loc. Sarcina mea a fost să lucrez cu calităţile lor personale, să le pun în valoare pe scenă şi să dezvolt o relaţie profundă între ei, ca actori, şi rolul pe care îl joacă. Faptul că am avut doar cinci zile la dispoziţie ca să schiţăm această piesă a fost o performanţă. Având în vedere că în R. Moldova actorii au mai multe locuri de muncă şi aleargă de la o repetiţie la alta, însărcinarea noastră a fost şi mai grea, dar totuşi am reuşit până la urmă.

Actorii noştri au altă experienţă de teatru, au făcut alte şcoli decât cele prin care aţi trecut dvs. Aţi avut anumite divergenţe, polemici în procesul de lucru asupra piesei sau, din contra, v-aţi înţeles reciproc perfect?

În general, ne-am înţeles pentru că venim din aceeaşi familie. Teatrul este peste tot acelaşi. Fiecare ştie despre ce vorbeşte, dar desigur că, uneori, priorităţile sunt diferite. Ceea ce este interesant, este că atunci când ai puţin timp la dispoziţie, aşa cum a fost în cazul nostru, nu îţi permiţi să nu te înţelegi. Lucrul contracronometru este şi un avantaj.

Aţi montat piese în mai multe ţări. Vi s-a întâmplat vreodată să fiţi neînţeles de public?

Din fericire, publicul nu se rezumă la o singură persoană. Ca să mă liniştesc, pot spune că majoritatea m-au înţeles. Uneori, doreşti să-i povesteşti omului ceva. De cele mai multe ori, eşti înţeles greşit sau oamenii înţeleg ceea ce vor ei să înţeleagă. Dar cel mai important este să nu cedezi. Dacă publicul pentru tine, ca actor, ca regizor, este foarte important şi simte că este „iubit”, ai şanse mari ca să te înţeleagă.

Spectacolele pe care le-aţi montat în alte ţări au fost cele pe care le-aţi văzut localizate în ţările respective. Pentru R. Moldova de ce vi s-a părut potrivită anume piesa „Urâtul”?

Înainte de a veni aici, aveam o idee vagă despre ţara aceasta şi ar fi fost neetic să vin aici şi să le povestesc oamenilor despre cine sunt ei, din moment ce nu-i cunosc de fapt. Această piesă povesteşte o istorie foarte simplă. Este vorba despre un personaj care încearcă, dintr-un dor de o viaţă mai bună, să şi-o îmbunătăţească. Doar că această fiinţă se pierde în această acţiune şi prin aceasta este pedepsită. Nu pot spune că e o piesă care are de-a face cu R. Moldova. Este o istorie pentru lumea de oriunde.

Ce înseamnă să regizezi o piesă de teatru, dincolo de interpretarea personală dată textului?

Este ca un joc de fotbal. La început nu cunoşti oamenii cu care joci, iar regulile nu sunt foarte clare. Tu, ca regizor, trebuie să iei cea mai mare responsabilitate. Numai atunci actorii se simt liber şi pot juca. Asta este însărcinarea principală a acestei profesii: să dai actorilor libertate şi să le alungi teama. Într-un fel, le spui că pot face ce vor, dacă nu o să fie bine, tu eşti cel vinovat. Şi atunci ei fac lucruri un pic riscante. O a doua sarcină, la fel de importantă, este să dai energie actorului. Atunci când aştepţi mult de la oameni, trebuie să le dai mult. Dacă e să rămânem la comparaţia cu fotbalul, trebuie să împingi mereu mingea, pentru că altfel nu o să sară.

Aţi lucrat ca asistent al regizorului Frank Castorf, directorul „Teatrului popular” din Berlin. În ce măsură îi împărtăşiţi viziunea precum că teatrul este/ar trebui să fie o „artă pentru popor”?

Pentru cine ar trebui să fie, dacă nu pentru popor? Teatrul din München la care am lucrat şi care e un teatru bun, din contra, a stimat foarte mult actorul, l-a ridicat tot timpul în slăvi, până l-a adus la gradul de o fiinţă mai importantă decât un muritor de rând. Pe mine, ca regizor, mă interesează cum reuşim să facem ca să le dăm oamenilor din public sentimentul că ei sunt la fel de importanţi ca şi cei de pe scenă. Acest lucru este important pentru mine, pentru că oamenii au nevoie de această estimare. Atunci când îi dai omului o valoare oarecare, îl faci să înţeleagă că are şi el o responsabilitate. Este imperios ca fiecare individ să aibă responsabilitate pentru tot ce se întâmplă.

Vă mulţumesc mult pentru dialog!

Acest dialog a fost posibil graţie traducătoarei Elena Revenco.