Igor Munteanu, REPLICĂ pentru președintele CC: „Se pare că politicianul Tănase își impune opinia acolo unde justițiarul Tănase nu și-o regăsește”

Directorul executiv al IDIS „Viitorul”, Igor Munteanu, îi răspunde președintelui Curții Constituționale, Alexandru Tănase, care a ținut să-i dea niște „sfaturi”, după ce primul a criticat decizia Înaltei Curți din 4 martie curent, prin care s-a revenit la alegerea președintelui în mod direct, conform prevederilor constituționale de până în anul 2000.

În replica sa, intitulată „Atunci când Curtea Constituțională delirează”, Igor Munteanu concluzionează că decizia Curții din 4 martie „seamănă cu tentația alungării muștelor cu sabia deasupra capului” și că „se pare că politicianul Tănase își impune opinia acolo unde justițiarul Tănase nu și-o regăsește”.

CITIȚI și COMENTARIU // Igor Munteanu, directorul IDIS „Viitorul”, despre decizia „istorică” a CC: „Și deciziile marilor curți se discută într-un stat democratic”

Vedeți mai jos replica directorului IDIS „Viitorul” și fost Ambasador al R. Moldova în SUA, Igor Munteanu, adresată președintelui CC, Alexandru Tănase:

„Atunci când Curtea Constituțională delirează

Într-un stat cu instituții deficiente, și Curțile Constituționale sunt vraiște. Constat cu regret că dl A. Tănase a ieșit recent cu o acțiune de pălmuire a celor care i-au criticat noile sale invenții în materie de jurisprudență. Nimic nou, dacă e să ne conducem de regula acțiunii și contracțiunii.

Eronat mi se pare doar că Domnia sa își permite să o facă pe mentorul în cazul unor subiecte pe care nu le posedă. Dl Tănase susține în interviul său pentru IPN din 14.03.2016 că modificarea Constituției din 2000 „ar fi substituit voința populară cu voința ocultă a unor cercuri de interese și grupuri politice” și conchide mai departe că, în acest fel, a apărut „votul din obligație” (al deputaților) pentru a nu pierde beneficiile mandatului lor în cadrul dizolvării.

Prin extindere, putem afirma că toți actorii politici într-un regim constituțional votează până la urmă din obligație și nu din rațiuni estetice. Parlamentul votează noul Guvern din obligație, evitând blocarea procedurii de adoptare a legilor timp de trei luni (art.85, p.1) pentru a nu fi dizolvat de președinte; Președintele este constrâns să nu dizolve Parlamentul de mai multe ori într-un singur an (art.85, p.3) și tot el, la rândul său, poate fi demis cu votul a 2/3 din deputați în condițiile prevăzute de art. 89, p.1. Și Guvernul activează în condițiile riscului constant de a fi demis ca urmare a moțiunii de cenzură (art.106, în redacția LP 1115-XIV din 05.07.00), cu majoritatea de voturi, în cadrul unei sesiuni plenare convocate pe faptul exprimării neîncrederii. Sunt aceste mecanisme de constrângere din obligație? Cu siguranță, da. Reiese cumva din stenograma discuțiilor parlamentare la care face cetire Tănase că „autorii modificărilor din 2000 au urmărit scopul dizolvării Parlamentului de un număr infinit de ori, până la alegerea persoanei convenabile”? Sigur că nu. Și nu cred că această afirmație se sprijină pe probe oneste, ci mai degrabă pe înfierarea corpului legislativ pentru prezumtiva vină de a vota cu majoritate constituțională schimbarea regimului politic.

Argumentele invocate de președintele CC sunt false. Și dacă la data în care președintele RM promulga modificările legislative la Constituție, Curtea Constituțională nu a invocat condițiile unei „fraude constituționale”, nu însemna oare în acest caz că singurul organism de jurisdicție constituțională accepta în mod tacit argumentele majorității parlamentare, aplicând astfel principiul prezumției tăcerii față de fapte create în procesul legislativ care nu puteau fi contrazise?

Dreptul francez vorbește despre așa-zisul „mensonge de la loi”, care dobândește semnificație juridică prin preferarea tăcerii în schimbul unei acțiuni de recurs, altfel spus - qui tacet, cum locui potuit et debuit, consentire videtur (cel ce a tăcut, deşi a putut şi a trebuit să vorbească, este considerat că a consimţit).

Nu putem să nu aducem în această dezbatere și opinia cunoscutului profesor de drept constituțional, I. Deleanu, care afirma într-un caz de interpretare a legislației că, „pentru accelerarea procesului legislativ, Constituția României instituie o prezumție absolută, în virtutea căreia un proiect de lege, chiar dacă nu a fost votat de o cameră se consideră adoptat prin simpla trecere a timpului”.

Considerând contextul agitat al anului 2000, în care alternativa de modificare a regimului politic era, după cum se știe, proiectul de modificare constituțională propus de președintele P.Lucinschi, care intenționa ferm astfel să-și extindă prerogativele, șantajând Parlamentul cu scenariul dizolvării, putem susține că proiectul „concurent” al Parlamentului RM (din 5 iulie, 2000) exprima de fapt o reacție legitimă și obiectivă a Legislativului contra unei tentative de instalare a „verticalei puterii în stat” după modelul super-prezidențialist rusesc. Sunt convins că dr. Victor Popa, pe atunci expert implicat activ în lucrările Comisiei constituționale menționate mai sus, cunoaște foarte bine contextul acestor detalii. Și atunci de ce sunt invocate motive inventate și nu cele reale?

Mai departe A. Tănase afirmă că eticheta de „stat captiv” pe care o aplică țării noastre Secretarul General al CoE se referă la situația de blocaj ca urmare a mecanismului imperfect de alegere cu 3/5 a președintelui RM. În realitate, OpEdul semnat de Thorbjorn Jagland din august 10, 2015, publicat în New York Times, vorbește de lipsa de transparență, corupție și interferență politică în activitatea organelor de drept, afirmând literalmente că „Republica Moldova se află pe muchia unei catastrofe, câtă vreme nu va elimina funcționarii corupți din autoritățile publice, nu va rezolva fraudele din sectorul bancar, nu va asigura independența procurorilor, iar zecile de judecători implicați în scandaluri enorme de spălare a banilor își vor continua nestingherit afacerile” (vom adăuga noi, - sub patronajul celor doi oligarhi cunoscuți ai sistemului politico-financiar din RM).

Găsește cineva vreo referință la argumentul invocat de Tănase privind „efectul pervers de substituire a cotei de 3/5 a voinței populare cu voința ocultă a unor cercuri de interese” în articolul din „New York Times”? Ba bine că nu. În schimb, Thornbjorn Jagland susține apăsat că „cei care au furat băncile trebuie să poarte răspundere, imunitatea prin care se acoperă anumiți aleși ai poporului să fie diminuată, imparțialitatea procurorilor să fie asigurată… aplicând mai mult control public asupra agențiilor anticorupție, cu restricții severe la finanțarea partidelor și a relaxa dominația celor avuți asupra procesului politic”.

Adevăratele priorități țin, astfel, de implementarea unor reforme pe domeniile atacate de corupție sistemică, de traficul omnivorace de influență, de concentrarea puterii în posesia unor cunoscuți oligarhi și nu de modul în care este ori nu este ales președintele țării. Or, servind pe tapet schimbarea regulilor de joc în mijlocul unor complicate discuții interne, schimbi agenda actorilor politici, altfel spus le-o substitui prin teme dictate de interesele unora dintre acești actori. Apropo, decizia de suspendare a capitolului legat de finanțarea partidelor politice a fost extras din Legea cu privire la partidele politice (2007) exact în perioada în care dl A. Tănase exercita funcția de ministru al Justiției, motivându-se atunci prin „inoportunitatea aplicării”. Și, atunci, la ce servește autorului trimiterea la punctul de vedere al Secretarului General? Răspunsul este simplu și se regăsește în sofistica ultimei decizii emise de curte. Dl Tănase, ca și alți corifei ai domeniului, este pasionat de magia soluțiilor simple și creative. De dragul lor, autorul își poate aronda talentele în scopul creării unei agende politice. Diferită de cea reală.

Este curios că în interviul publicat de IPN (4.03.2016), A. Tănase pretinde că „reforma din 2000 a dinamitat un întreg spectru politic în 2005”… „forțând partide cu doctrine diametral opuse să voteze președintele și denaturând astfel votul oferit de electorat”. Aici se comite o altă încurcătură. Reiese că, dacă partidele nu votează un președinte, avem „paralizie politică”, iar dacă acestea convin să voteze instalarea unui președinte, „aceste partide își trădează electoratul!?”. Și este oare forțarea „unor partide politice (opuse doctrinar) să aleagă un șef de stat chiar atât de reprobabil sub aspect constituțional și nu este echilibrul atins prin negocieri politice atât de necesar mai ales societăților puternic divizate cu regimuri politice incipiente? De fapt, crearea unui mecanism de cooperare și dialog politic era un avantaj al sistemului de alegere a președintelui și nu un dezavantaj constituțional. Istoria electorală a partidelor europene oferă un număr-record de situații în care partide doctrinar opuse decid să formeze coaliții, să aleagă șefi de stat, să adopte legislații complexe, sub imperativul necesității politice. Succesorul fostului Partid Comunist (SDL) din Slovacia a votat în 1994 cu Partidul Creștin-Democrat (HZDS) în favoarea programului de privatizare din Slovacia, deși s-au anatemizat ani la rând pe bună dreptate; Partidul Socialist Bulgar și Partidul Turcilor, cu susținerea partidului radical de dreapta Ataka. A fost oare adoptarea legii din 2005 cu privire la statutul raioanelor din estul Republicii Moldova o trădare a electoratului și al cui oare anume? În științele politice, acest fenomen se numește „strategic partisanship” și reprezintă un fenomen aproape banal al realpoliticului domestic, atâta vreme cât tratăm partidele ca actori raționali, interesați de obținerea/deținerea puterii în stat și nu de o abstractă „puritate ideologică”.

Pentru că ne cunoaștem de ceva timp cu dl Tănase, l-aș invita să discutăm prietenește aceste chestiuni la o cafea, în loc de a perora pe teme pe care Domnia sa le posedă mai puțin. După cum știm, RM este un „client fidel” al Comisiei de la Veneția prin avize și consultări constituționale pe care adeseori le-a folosit în diverse bătălii domestice. La 15 martie 2010, Comisia răspundea Curții Constituționale amicus cureo, apelând la legislatorii moldoveni „să amendeze art.78 din Constituție prin intermediul unor negocieri legislative”. Altfel spus, Comisia trata dialogul legislativ în scopul îmbunătățirii mecanismului de alegere a președintelui în RM mai important chiar decât amendamentul propriu-zis. Din păcate, Curtea nu a înțeles acest lucru, iar decizia sa din 4.03.2016 seamănă cu tentația alungării muștelor cu sabia deasupra capului. Ea (decizia) nu rezolvă lipsa de consens intern asupra acestei chestiuni și nu contribuie decât pe termen foarte scurt la rezolvarea unor interese efemere.

Am notat împunsăturile (ne)subtile ale dlui Tănase și m-a întristat că Domnia sa folosește un stil pe care-l detesta cu alte ocazii. Atracția spre interpretări conspiraționiste și aluziile deșănțate aparțin, cred eu, unor discuții de budoar și nicidecum nu se pretează aplombului unei persoane atât de versate în materii complexe cum este dreptul constituțional. Se pare, însă, că politicianul Tănase își impune opinia acolo unde justițiarul Tănase nu și-o regăsește”.