Dan Dungaciu, despre ALEGERILE PREZIDENȚIALE, evoluţii şi scenarii post-electorale

Alegerile prezidenţiale din R. Moldova nu se văd de la Bucureşti. Niciodată, probabil, tăcerea nu a fost atât de amplă pe acest subiect, scrie Dan Dungaciu într-o analiză pentru Adevărul.ro.

Pe de-o parte, este de înţeles. Presa şi publicul din România sunt destul de confuzi asupra evoluţiilor de la Chişinău, prea multe compromisuri politice în ultima vreme, nu mai e clar, după coaliţia dintre proeuropeni şi socialişti din 2016, cine sunt cei buni sau cei răi, s-au cam amestecat culorile politice, dar şi agendele. Este o realitate şi una dintre moştenirile descălecatului din 3 iunie 2019, când acel ménage à trois între PAS, DA (Blocul pro-european ACUM) şi PSRM, girat de reprezentanţii SUA, UE şi Rusia, a fost ca un fel de Babilon al republicii. Atunci s-au amestecat limbile şi toată lumea a devenit confuză, în 2016 s-au amestecat valorile şi toată lumea a devenit confuză… E salutar şi benefic că a plecat atunci Vladimir Plahotniuc din politica de pe peste Prut, cel care, prin stilul său, a ajuns să stârnească enervare unanimă şi la Bruxelles şi la Moscova şi la Washington, dar soluţia continuării guvernării europenilor cu Igor Dodon, şi nu cea a alegerilor anticipate, s-a dovedit o capcană. Dar asta e acum istorie.

Pe de altă parte, nu e în regulă ce se întâmplă, această tăcere a României e nefirească faţă de alegerile din R. Moldova, subiectul cel mai important al agendei de politică externă românească. Nu există nici declaraţii, nici interes, nici semnale. Şi asta e greu de înţeles, căci alegerile prezidenţiale de dincolo de Prut nu sunt importante doar în sine, ci, mai ales, prin consecinţele lor geopolitice. Aşa cum Bucureştiul nu a fost în stare în iunie 2019, din cauza obstinaţie cu care a jucat cartea Plahotniuc, să evite coaliţia contra-naturii ACUM-PSRM, riscă, şi în 2020, să nu poată influenţa alte (potenţiale) combinaţii politice post-electorale de la Chişinău, cel puţin la fel de nocive.

Ceea ce e, pe termen mediu, periculos. E periculos pentru că ajungem să facem dintr-o revoluţie anti-oranj – căci asta s-a întâmplat în Belarus – adică o revoluţie fără vector geopolitic, fără dorinţă de integrare europeană, o revoluţie strict electorală, – deci e riscant să ajungem să facem dintr-o asemenea „revoluţie” o paradigmă de înţelegere şi rezolvare a spaţiului ex-sovietic. Adică un fel de grilă de lectură acceptabilă. Ajungem să fim mulţumiţi (doar) dacă alegerile sunt corecte şi nu avem dictatori la conducere…

Pentru România şi R. Moldova, acreditarea unei asemenea viziuni pentru spaţiul ex-sovietic ar fi un eşec de proporţii.

Paradigma Belarus amenință regiunea

Dacă ceea ce am numit paradigma Belarus – adică aşa zisa democratizare fără vector geopolitic – se impune ca „soluţie” pentru întreg spaţiul post-sovietic, iar politicienii locali o admit, ar fi o enormă înfrângere în primul rând pentru R. Moldova, stat lipit de UE, cu populaţie românească şi vorbitoare de limbă europeană, expusă la Occident de decenii etc. Paradigma Belarus înseamnă graniţă euroatlantică pe Prut şi ţinerea basarabenilor afară, cu ochii lipiţi de geam. Pur şi simplu. Dacă nu mai vorbim la Chişinău de integrare europeană ca singurul obiectiv acceptabil, oricât de îndepărtat, dacă nu batem la porţile Europei, nimeni nu va face asta pentru noi. Şi dacă nimeni nu bate, de ce Bruxelles-ul s-ar simţi deranjat? Ar fi dramatic ca de la Chişinău, la doi paşi de UE, să se transmită mesajul că ne mulţumim cu agenda Belarus, plus, evident, lupta anti-corupţie (care, în paranteză fie spus, fără cupola UE, rămâne doar o iluzie…).

Agenda Belarus a fost, de altfel, testată anterior în R. Moldova, sub forma coaliţiei PRSM-ACUM în 2016. Tot despre asta a fost vorba, despre un consens bazat pe ideea că geopolitica a murit, deci integrarea europeană nu se mai discută cu adevărat, iar destinul acestui spaţiu e un soi de „europenizare” fără integrare.

O altă problemă de fond care falsifică tabloul evoluţiilor de a Chişinău este aşa numita dispariţie a geopoliticii. Bătălia politică de dincolo de Prut nu ar mai fi între Est şi Vest, ci doar axată pe o agendă internă, respectiv democratizare, lupta împotriva „politicienilor mincinoşi” şi a corupţiei. Unii vor asta, mai ales susţinătorii direcţi sau indirecţi ai descălecatului din 2019, dar nimic nu e fără geopolitică în R. Moldova. Chiar şi coaliţia anti-geopolitică PSRM-ACUM din 2016 a fost, în realitate, un gest eminamente geopolitic. Pur geopolitic, în favoarea strategică a Federaţiei Ruse.

De fapt, aşa a fost şi în alegerile prezidenţiale din 2016… Nici atunci nu era invocat vectorul geopolitic, nici Rusia, nici România. Şi alegerile în turul al doilea s-au terminat cum s-au terminat, cu înfrângerea candidatului pro-european, Maia Sandu.

Trebuie subliniat un episod important petrecut în timpul campaniei electorale. Investigaţia Centrului „Dossier” şi Rise Moldova, care prezintă relaţiile indestructibile dintre Igor Dodon şi Rusia, este extrem de binevenită. A demonstrat un lucru pe care îl ştia tot satul, mai puţin bărbatul, cum se spune: Igor Dodon este un instrument al Moscovei în R. Moldova, utilizat ca atare. Este o unealtă geopolitică. Că nici Federaţia Rusă nu este uneori fericită cu el, că nici ruşii nu îl iau în serios de fiecare dată, că nu au încredere în el – este foarte posibil. Dar, în acest moment, este un instrument geopolitic. Şi de asta e foarte utilă investigaţia pe care am amintit-o. După aceste dezvăluiri, orice alianţă, fie şi de conjunctură, a partidelor declarate proeuropene cu Igor Dodon sau partidul lui, respectiv după alegerile prezidenţiale, devine imposibilă. Că e vorba de alianţe explicit politice, că e vorba de alianţe pentru declanşarea alegerilor anticipate. La fel ca în 2019, unii au în minte acest scenariu. Sigur, s-au schimbat multe între timp, relaţiile dintre socialişti şi europeni par îngheţate, dar să nu uităm că şi înainte de alegerile parlamentare din 2019 au fost angajamente şi jurăminte publice că nu vor fi alianţe nici cu Dodon nici cu Plahotniuc… Şi au fost.

Dincolo de asta, amuzantă e şi ideea unor politicieni sau experţi de la Chişinău şi nu numai că în R. Moldova nu sunt alegeri geopolitice. Cum să nu fie? Evident că sunt geopolitice. E culmea să toţi cei din afară văd asta, doar unii din Chişinău, nu. Europa şi Rusia au marcat asta foarte bine. Pe de-o parte, preşedintele grupului PPE, Donald Tusk, şi ministrul german al apărării, Annegret Kramp-Karrenbauer, din partea CDU, o sprijină explicit pe Maia Sandu. În contrapartidă, Ministrul de Externe Lavrov, Directorul Serviciului de Informaţii Externe Narîşkin sau preşedintele Putin – direct sau indirect – pe Igor Dodon… Ce poate fi mai geopolitic decât atât? Sigur, se pot discuta nuanţe, familii europene etc., dar astea sunt detalii de context. Europenii susţin în felul lor, ruşii o fac în felul lor, mai dur şi mai grobian, asta e, la ei aşa se termină totul, vorba bancului, când vor să monteze o bicicletă le iese tot un Kalaşnikov, ruşii cât vorbesc despre ONG-uri, ajung tot la Narîşkin, servicii secrete… Dar asta e specificul rus, atât tot. Pe fond, însă, lucrurile sunt clare. Mesajele geopolitice sunt evidente. Pentru ruşi, Germania înseamnă Europa, iar PPE sau CDU este tot Europa.