GENIAL // Cele mai faimoase mituri şi legende strămoşeşti

Cele mai renumite mituri şi legende cu privire la strămoşii noştri geto-daci au fost dezvoltate pe baza relatărilor istoricilor din vechime. Legendele despre geto-daci fac referire la temerile şi însuşirile lor, mai cu seamă, la vitejia lor, însă şi la simbolurile poporului geto-dac.

Cele mai cunoscute mituri se referă la: modul în care dacii au renunţat la viticultură, expresia prin care erau caracterizaţi că fiind „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci, teama de cer, faptul că plângeau la naşteri şi petreceau la înmormântări, steagul misterios al dacilor, lupul dacic, comoara lui Decebal, scrierile şi limba dacilor şi viclenia şi curajul regelui Decebal.

Aşadar, vom istorisi câteva dintre aceste minunate legende, poveşti, ce într-o oarecare măsură conturează profilul adevărat al dacului din vechime.

Cum au renunţat strămoşii noştri geto-daci la viţa-de-vie

Burebista, cu ajutorul marelui preot Deceneu, repune în drepturi vechea religie a lui Zalmoxe, vechile rituri tradiţionale, oarecum uitate …

În vremea lui Burebista are loc o revoluţie a fondului autohton autentic. Strabon în Geografia arată că Deceneu era „bărbat vrăjitor, care umblase prin Egipt şi învăţase oarecare semne de proorocire, lăsând a se crede că îi sunt cunoscute tainele divine. După câtva timp era socotit chiar Zeu (…). Ca dovadă de cât îl ascultau geţii, e că s-au lăsat convinşi să-şi stârpească viile şi să-şi ducă viaţa fără vin”.

Relatarea ne dovedeşte că Zalmoxe era un principiu, o stare de spirit ascetică, unificatoare, creatoare de religie şi stat. Deducem din text cum dacii înlătură influenţele orgiastice ale cultului lui Dyonisos care contribuiau la o scădere a combativităţii războinice. În acea perioadă are loc o regenerare morală prin Zalmoxe…

Aşadar, Deceneu a cerut dacilor să îşi distrugă viile, afirmă istoricul Strabon. „Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau, este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa-de-vie şi să trăiască fără vin”, arată Strabon, despre Deceneu.

„Cu optzeci de ani înainte de Hristos, porunci profetul Deceneu, sfetnicul marelui rege Boerebiste, să se stârpească viile pentru ca nu cumva ispita băuturii să smintească firea cea bună a poporului şi să-l abată din vrednicia lui. Şi dacii se plecară poruncii, căci pe cât erau de aprigi şi de cumpliţi în războaie, pe atâta de blânzi şi de supuşi regelui şi profetului lor. Numai aşa se înţelege cum au ajuns ei, pe vremea aceea de vifor şi de întunecate frământări de neamuri, la o stăpânire aşa de întinsă şi la o putere aşa de temuta”, scria Alexandru Vlahuţă.

Cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci

Într-una dintre cele mai vechi menţiuni documentare, geţii au fost numiţi „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Afirmaţia a aparţinut istoricului elen Herodot şi a fost făcută în urmă cu 2.500 de ani, în „Istorii”, în care autorul antic prezenta campania militară condusă de regele Darius, al Persiei, împotriva sciţilor. Armatele persane au ajuns şi pe actualul teritoriu al ţării, iar Herodot făcea referire la însuşirile geţilor în următorul context:
„Înainte de a ajunge la Istru, Darius îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori, căci tracii care au în stăpânirea lor Salmydessos şi care locuiesc la miază noapte de Apollonia şi de oraşul Mesambria - numiţi skyrmiazi şi nipsei – i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire. Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită, au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”,
informa Herodot, potrivit autorilor volumului „Izvoare privind istoria României” (Bucureşti, 1964).

Strămoşii noştri daci plângeau la naşteri şi petreceau la înmormântări

Cei din triburile tracice aveau un dispreţ pentru viaţă şi erau gata oricând să se jertfească, scriau autorii antici. Ion Horaţiu Crişan prezenta în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor”, publicat în 1986, o relatare a istoricului Herodot, despre comportamentul emoţional al strămoşilor faţă de viaţă şi moarte.

„Vorbind despre trauşi, traci care locuiau în Munţii Rodope, ne spune că: rudele stau în jurul nou-născutului şi plâng nenorocirile ce va trebui să le îndure acesta, odată ce a venit pe lume. Sunt pomenite atunci toate suferinţele omeneşti. Când moare cineva, trauşii îl îngroapă glumind şi bucurându-se. Cu acest prilej ei amintesc nenorocirile de care scapă omul şi arată cât este el de fericit în toate privinţele”,
informa autorul Ion Horaţiu Crişan.

Se plângea la naşterea unui copil, iar moartea unui om era petrecută cu bucurie. Unii autori afirmau că, dovadă pentru modul în care dacii se raportau la moarte este şi faptul că femeile geto-dace voiau să fie ucise deasupra cadavrelor soţilor lor şi să fie înmormântate împreună cu aceştia, potrivit cercetătorului Ion Horaţiu Crişan.

Comoara lui Decebal

Potrivit legendelor, Decebal şi-ar fi ascuns comoara într-un loc tainic, sub albia Sargeţiei.
„Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veşminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelari, ca să nu dea nimic pe faţă”,
relata Dio Cassius.

Autorul „Istoriei Romanilor” mai scria că romanii au descoperit o parte din comori, după ce Biciclis, un get care ar fi ştiut locul ascunzătorilor, a fost luat prizonier şi ar fi dat în vileag povestea. Comorile au ajuns în Roma, odată cu alte prăzi care au totalizat peste 160 de tone de aur şi 300 de tone de argint.

Sursa: departamentulalphacarpatica.ro