Gaspar Gyorgy : „N-ar trebui să ne fie totuna cu cine alegem să ne trăim viața” (Partea III)

(Continuare)

Ce te mai surprinde în meseria ta?
Mă surprinde că, deși există niște tipare pe care știința le-a descoperit, poveștile diferă de la cuplu la cuplu. Dacă eu cunosc „scheletul”, nu cunosc decorul. De fiecare dată întâlnirea cu un cuplu este o întâlnire nouă. M-am specializat însă în relația de cuplu și relația părinte-copil. Și acum sunt dornic să mă specializez în relațiile dintre frați, pentru că una dintre concluziile la care am ajuns este că una dintre cele mai longevive relații din viața noastră, este relația cu frații noștri. Ungaria are o tradiție în acest tip de terapie. Îmi spun colegii cu care țin legătura de acolo că la terapii vin uneori 10, 15 verișori de exemplu, pentru că există o traumă trans-generațională care trebuie tratată… În locul constelației familiale ei apelează la terapiile complexe.

Mi se pare extraordinar. Nu se poate face așa ceva în România?
Eu acolo sper să ajung…

Cum vezi relațiile dintre mama și copii?
Relațiile sunt aceleași până pe la trei ani, indiferent că sunt fete sau băieți. În apropierea vârstei de trei ani, se conturează din ce în ce mai mult diferențele de identitate. Cred că noi, băieții, suferim o pierdere foarte mare la această vârstă, pentru că suntem forțați să ne desprindem de mamele noastre, începând să învățăm să fim bărbați sau băieți și e greu mai ales dacă avem o relație mai puțin funcțională cu tații noștri.

Pentru fete, trecerea nu este la fel de dificilă. Aici cred că, dacă mamele ar fi deschise către psihologia masculină, dacă ar fi dispuse să facă alfabetizare emoțională băieților așa cum fac și fetelor, lucrurile ar sta cu totul altfel. Dacă băieții vor fi ajutați să-și recunoască emoțiile, să le valideze, să le eticheteze și să și le accepte sub o formă sau alta, atunci cred că avem toate șansele să dezvoltăm o nouă generație de bărbați foarte diferiți de tipologia James Bond.

Adică o generație de bărbați care să fie parteneri de încredere, tați de încredere. Spuneam că depinde de mame, dar depinde în egală măsură și de tați, pentru că modelul masculin va fi împrumutat de la tată. Însă, din păcate, sunt puțini bărbați care au cultivat acest limbaj al emoțiilor. Și vor trece generații bune până când bărbații vor vorbi despre emoție cu aceeași lejeritate cu care vorbesc femeile. Dacă o mamă nu-i va permite băiatului ei să fie grijuliu față de ea, atunci sunt șanse mult mai mari ca el să devină egoist.

Adică ce să le spună?
Să le valideze emoțiile, să îi învețe să le eticheteze… Noi, părinții români, avem această tendință, să-i facem pe copiii care au căzut, de pildă, să se ridice repede, să se prefacă, nu-i așa, că nu s-a întâmplat nimic.

Dar nu e ok să facă asta?
Nu, pentru că în felul acesta dezvoltăm o forță în copil, dar una distructivă. De ce? Pentru că, pentru părinți poate că durerea nu este așa de importantă, dar pentru un copil de trei ani, ea se resimte mult mai intens. Și dacă spune „au mă doare” și părinții îi răspund că nu s-a întâmplat nimic, să se ridice și să plece, atunci, fără să conștientizeze, ei îl ajută să dezvolte o strategie de a se raporta față de sine și față de ceilalți la momentele dificile prin negare și ignorare. El se ridică, merge mai departe și la grădiniță, când un coleg cade, atitudinea e de ignorare. Mai târziu, e adult, vine iubita acasă supărată că s-a certat cu șeful și caută alinare și atunci el aude vocea mamei în urechi, care de fapt a devenit vocea lui și spune, „nu-i nimic, ridică-te și mergi mai departe”…

Deci e o forță pe care o avem, dar nu e o forță care ne definește pe noi, ființele umane, pentru că noi suntem configurați neurobiologic pentru a căuta alinare în relații. Când ție îți este greu, imediat te vei uita în jurul tău pentru a căuta exact acei oameni care îți pot oferi alinare, care te pot asculta și îmbrățișa.

Și dacă tu te întorci spre partenerul tău căutând sprijin și el a învățat că atunci când apare o situație inconfortabilă nu se vorbește despre ea, atunci te va respinge. Și nimic nu doare mai mult decât o respingere care vine de la o persoană de atașament atunci când ție îți este foarte, foarte greu. Lipsa unui răspuns într-o relație este mult mai nocivă decât un răspuns negativ.

Sursa: psychologies.ro