GALERIE FOTO // Mastodonții fostului URSS care nu au dispărut dintre noi

Paginile de istorie se scriu în timp ce le trăieşti. Fenomenul poate că nu este atât de vizibil în viaţa ta de zi cu zi, dar există cărţi care îţi dau exact dimensiunea a ceea ce ţi se întâmplă. Printre acestea, o lucrare remarcabilă a lui Frédéric Chaubin, ziarist francez pasionat de fotografie, care a trecut în revistă clădirile-mamut din fosta URSS, dovezi clare ale unei megalomanii de care sufereau, se pare, toţi comuniştii. Cartea, apărută la nu mai puţin celebra editură „Taschen”, este o spectaculoasă trecere în revistă a arhitecturii de nivel... cosmic din de puţin apusa epocă a comunismului, scrie gq.ro

Viitorul părea că nu există în URSS pe parcursul secolului al XX-lea. De-a lungul anilor, liderii sovietici erau din ce în ce mai puţin dornici - sau capabili - să ofere acea imagine a raiului comunist pe care tovarăşul Lenin l-a promis. Prin anii ‘80, comunismul nu mai însemna altceva decât parade de 1 mai, blocuri gri şi clădiri oficiale ridicol de mari şi de inutile. Şi totuşi unde dipăruse viitorul promis?

Cartea „CCCP Cosmic Communist Constructions Photographed”, a lui Frédéric Chaubin, o colecţie de imagini reprezentative ale arhitecturii sovietice târzii, a fost în acest context o adevărată surpriză, pentru că reuşeşte să surprindă cele mai reprezentative părţi ale viziunii arhitecturale din perioada 1970-1980. Deşi par aproape ireale, aceste clădiri nu sunt doar proiecte pe hârtie, ci edificii reale. Construite spre sfârşitul epocii comuniste, institute cibernetice şi pentru energie atomică, palate de ceremonii, sanatorii sau case de vacanţă pentru nomenclaturişti, toate aceste lucrări se remarcă prin formele exagerate şi o grandomanie greu de înţeles pentru cei care nu au în conştiinţa proprie tarele unui regim dictatorial.

De fiecare dată mesajul era unul extrem de clar. Structuri masive, forme unghiulare care sfidează gravitaţia, toate erau făcute cu acelaşi scop: trebuia permanent demonstrată supremaţia omului asupra limitelor impuse de natură. Aceste exemple de tehnologie supremă ar fi trebuit să aibă aceleaşi efecte copleşitoare pe care le aveau înainte peisajele care-ţi tăiau respiraţia şi fenomenele pe care nu le înţelegea nimeni şi pe care minţile luminate le explicau cu ajutorul intervenţiei divine.

Aceste clădiri au reprezentat o ultimă încercare a comuniştilor de a se ţine de promisiunea de a clădi un viitor care se încăpăţâna din ce în ce mai mult să apară. Mai mult decât atât, unele dintre clădiri nici măcar nu au fost finalizate până ce însăşi URSS nu s-a destrămat. Spre exemplu, construcţia Casei Sovietelor din Kalinigrad – o clădire cu o înfăţişare ciudat antropomorfă – a fost începută în 1974, apoi abandonată pe la mijlocul anilor ‘80, ca pentru a fi deschisă pentru public abia târziu, în anul 2006. În ciuda materialismului modest propăvăduit de către liderii sovietici, exista ceva de dimensiuni cosmice la multe dintre adevăratele simboluri comuniste. Turnuri de televiziune şi clădiri extrem de înalte care dădeau impresia că făceau parte dintr-o cale de comunicare cu civilizaţii superioare sau câteva construcţii cu formă de farfurii zburătoare. Institutul de Cercetări Ştiinţifice şi Tehnologice din Ucraina arată de parcă ar fi un OZN prăbuşit sub propria greutate. După ce URSS a renunţat la visul de a trimite oameni pe Lună, arhitectura a fost cea care le-a satisfăcut dorinţa de explorări, aducând cosmosul pe pământ. Fotografiile lui Chaubin nu fac altceva decât să recreeze drama unor clădiri peste care timpul a trecut într-un mod nemilos. În ciuda formelor dinamice, a unghiurilor spectaculoase şi a ideilor inovatoare, nu poate fi ascuns faptul că starea fizică a acestora este una deplorabilă. Betonul este ciobit, podelele sunt scorojite şi geamurile sunt sparte. Şi, de cele mai multe ori, nu timpul este cel care a produs stricăciunile, ci omul, care nu doar că le-a lăsat în paragină, ci de multe ori s-a răzbunat pentru perioada de privaţiuni la care a fost supus, în numele unor idealuri măreţe.

La sfârşitul anilor ‘90, când republicile sovietice şi-au dobândit independenţa faţă de Moscova, toate aceste clădiri ale arhitecturii sovietice târzii au fost adesea identificate cu regimul comunist care tocmai se sfârşise şi în unele cazuri chiar au fost dărâmate. În Tbilisi, capitala Georgiei, a existat un monument impresionant construit cu ocazia vizitei secretarului general al Partidului Comunist, în 1983. Monumentul, cunoscut sub numele de „Urechile lui Andropov“ a fost demolat cu câţiva ani în urmă. Preşedintele Saakashvili însuşi a fost cel care a dat prima lovitură de ciocan. Imaginile surprinse de Chaubin reflectă obiectiv încrederea exagerată a ruşilor într-o viziune nerealistă a viitorului, un viitor care acum zace în ruine şi se macină încet în trecerea nemiloasă a timpului. Şi un exemplu foarte bun este chiar Memorialul bătaliei de la Bash-Aparan, construit în Armenia, în 1979, care stă precum o santinelă singuratică, rămasă să păzească munţii cu vârfurile pline de zăpadă. Şi se prăbuşeşte încet, sub privirile indiferente ale oamenilor.