Cum e viaţa la 107 ani: „Dacă m-a durut capul, am pus cartofi cu spirt”

Nu a stat o zi în spital, nu a luat o pastilă în viața ei, n-a făcut o injecție! Cu o singură excepție, și acum se bucură de o sănătate de fier. Lucidă, cu un auz perfect, până mai ieri băga ața în ac cu precizie maximă, din prima „lovitură”. Iliana Sirițianu din România are 107 ani.

Nu uită mai nimic, are o memorie mai bună decât nora sa cu o jumătate de veac mai tânără. Ea ține la curent familia cu ce se întâmplă în țară - aude la radioul pe care îl ascultă zi și noapte. Pentru că nu a absolvit nicio clasă, îi scriu și îi citesc strănepoții cu aproape un secol mai tineri. Am rugat-o să dea un sfat tinerilor, pentru a avea și ei o viață îndelungată.

A preferat să răspundă cu o glumă, așa cum îi este firea: „Mult e ne-bun, mai puțin e bun!”. Cu un păhărel de țuică zilnic, fără carne, cu mai multe lactate și dulciuri, cu energie din plin pentru munca în gospodărie și încărcată de veselie și gust pentru corectitudine și dreptate, așa a ajuns Iliana Sirițianu, din Bosia (Iași), în al 108-lea an de viață. „N-am fost învățată să stau”, spune, și nici n-a vrut să audă de medici. Ca tot omul, a fost și ea răcită din când în când. Doar atât. „Dacă m-a durut capul, am pus cartofi cu spirt, m-am legat la cap și mi-a trecut de fiecare dată”. Ajungem să discutăm despre motivele care ar fi putut duce la longevitatea sa. În familia ei n-a trăit nimeni mult - nici bunicii, nici părinții, nici cei șapte frați pe care i-a condus la groapă demult, cu decenii în urmă. Dacă factorul ereditar nu și-a spus cuvântul, atunci alimentația cu siguranță. „E pretențioasă la mâncare, nu mănâncă orice. Mă pune să-i fierb des lapte, mănâncă chișleag (iaurt), brânză, smântână, ouă, lapte cu cacao, ciocolată, napolitane, biscuiți. Și se dă în vânt și după pufuleți. Iar rachiul trebuie să fie unul natural, bun, ca să îl accepte”, povestește nora, scrie jurnalul.ro.

Supărată cu nu mai poate munci

Când am căutat-o acasă, stătea în pat, rezemată de sobă, cu un batic aranjat ca turbanul, pe cap. Primul lucru care m-am frapat a fost glasul energic și sigur cu care m-a întâmpinat. Însă constat că de câteva luni nu mai poate umbla.

E posibil să fi făcut un mic accident vascular. A căzut, o mână i se învinețise. Dar brațul i s-a refăcut. N-a vrut să meargă la spital. Spunea: „Nu vreau să mă fac bine, pentru că trebuie să mor”.

Însă a trecut și peste acest hop. E nefericită un pic doar pentru că nu mai poate umbla prin ogradă, pe la prășit, iar nora sa trebuie acum să o îngrijească. Are două pensii: una de veteran și alta de urmaș, dar care nu însumează nici 300 de lei. Tot timpul a sperat că statul va face mai mult pentru ea, dar asemenea minune nu a văzut încă.

A trecut cu seninătate peste necazurile vieții: inundații, ierni geroase, secetă, foamete, iar în acest an pierderea găinilor - omorâte toate de o vulpe…

A fost iute, energică, de mică. La şase ani muncea în grădina părinților, iar mai târziu va fi dată exemplu drept „cooperatista” care prășește cel mai bine pe terenurile CAP-ului comunei.