Cum arată topul mondial al cheltuielilor pentru educație din PIB și ce poate învăța Moldova din exemplul Suediei, Braziliei sau Nigeriei

Kiribati alocă 16,4% din PIB pentru educație, cea mai mare pondere din lume, în timp ce mai multe state cheltuiesc sub 2% din produsul intern brut pentru acest domeniu. Printre primele locuri în clasament se află și alte mici state insulare din Pacific, precum Tuvalu și Micronezia, ceea ce arată că investițiile mari în educație nu sunt rezervate doar economiilor bogate.

Dintre cele 40 mai mari economii ale lumii, Suedia se remarcă drept țara care direcționează cel mai mult din PIB spre educație, cu 7,3%, urmată de Danemarca și Belgia. La polul opus, Indonezia alocă doar 1,3% din PIB, una dintre cele mai scăzute cote la nivel global, în pofida faptului că constituția prevede ca o cincime din bugetul de stat să fie destinată școlilor. Explicația ține mai ales de dimensiunea redusă a cheltuielilor publice raportate la mărimea economiei, astfel încât chiar și un procent important din buget se traduce într-o pondere mică în PIB.

Majoritatea țărilor investesc între 4% și 6% din PIB în educație, în ciuda diferențelor mari de venit. În acest interval se regăsesc atât economii dezvoltate, cât și state cu venituri medii sau mici. De exemplu, Brazilia cheltuie 5,6% din PIB, iar Africa de Sud circa 6,0%, niveluri comparabile sau chiar superioare unor țări europene prospere. În același timp, state bogate precum Singapore, Irlanda sau Japonia alocă procente semnificativ mai mici, de la aproximativ 2,2% până la puțin peste 3%.

Vizualizarea realizată de cercetătorul de date Iswardi Ishak prezintă, pentru 181 de țări, ponderea cheltuielilor pentru educație în PIB, folosind date de la Institutul de Statistică al UNESCO, completate cu informații din Our World in Data. Redarea sumelor ca procent din PIB permite comparații mai clare între state cu dimensiuni economice foarte diferite. Bogăția națională influențează, desigur, dimensiunea bugetelor pentru învățământ, dar nu este singurul factor: opțiunile de politică publică, structura demografică și capacitatea fiscală modelează, de fapt, nivelul final al investițiilor în educație.

Datele arată că micile națiuni insulare domină începutul clasamentului global. Kiribati conduce cu 16,39% din PIB, urmată de Tuvalu (12,85%) și Micronezia (11,56%). Pe continente, Namibia (9,08%) și Algeria (8,98%) se situează, de asemenea, foarte sus, demonstrând că bugete educaționale ridicate, raportate la dimensiunea economiei, nu sunt limitate la țările cu venituri mari. În același grup de frunte intră și state precum Cuba sau Botswana.

În rândul marilor economii, Suedia este urmată de Danemarca (6,36%) și Belgia (6,28%). Regatul Unit alocă aproape 5,9% din PIB, iar Brazilia, Statele Unite și Coreea de Sud se înscriu și ele printre economiile importante cu cele mai ridicate cheltuieli relative pentru educație, depășind pragul de 5% din PIB. Alte state dezvoltate, precum Germania, Franța sau Canada, se plasează și ele în jurul valorii de 5%, dar diferențele dintre ele sunt mai mici decât între aceste grupuri și țările aflate la extremități.

Cheltuielile pentru educație reflectă un amestec de priorități politice, structură demografică și spațiu fiscal. Conform analizelor internaționale, societățile cu populații tinere au nevoie de investiții mai mari pentru a integra generațiile succesive de elevi și studenți. Țările îmbătrânite, în schimb, se confruntă cu o presiune mai redusă asupra numărului de înscrieri, dar trebuie să împartă resurse limitate între educație, sănătate, pensii și infrastructură.

Totuși, simpla creștere a bugetului nu garantează rezultate educaționale mai bune. Banca Mondială subliniază că modul în care sunt folosite fondurile poate conta la fel de mult ca dimensiunea bugetului. Calitatea profesorilor, modul de guvernanță a sistemului, transparența și mecanismele de responsabilizare influențează decisiv dacă banii suplimentari se transformă sau nu în progres real al elevilor.

Analiza tiparelor între marile economii arată că nivelul de dezvoltare nu explică de unul singur proporția cheltuielilor pentru educație. Țări cu venituri ridicate se regăsesc atât în partea de sus, cât și în partea de jos a clasamentelor relative. Suedia și Danemarca depășesc pragul de 6% din PIB, în timp ce Singapore (2,19%), Irlanda (2,90%) sau Japonia (3,34%) rămân la cote considerabil mai mici. În paralel, economii emergente precum Africa de Sud sau Brazilia alocă pondere mai mare din PIB educației decât unele state bogate, ceea ce sugerează că deciziile politice cântăresc cel puțin la fel de mult ca mărimea PIB-ului.

La polul opus, subfinanțarea cronică este evidentă în anumite țări. Nigeria investește doar 0,32% din PIB în educație, iar alte state fragile sau afectate de conflicte, cum este Somalia, aproape că nu figurează în statistici. În astfel de cazuri, spațiul pentru dezbatere este redus: lipsa resurselor de bază afectează direct accesul la școală, calitatea infrastructurii și pregătirea cadrelor didactice.

Cu toate acestea, după un anumit prag, întrebarea centrală se schimbă: nu mai este vorba doar despre "cât" se cheltuie, ci despre "cine" decide direcția banilor și "cum" sunt ei gestionați. Țări cu niveluri similare de cheltuieli, ca procent din PIB, pot obține rezultate foarte diferite, în funcție de coerența curriculei, de capacitatea administrativă, de modul în care sunt evaluate școlile și de măsura în care politicile educaționale reușesc să reducă inegalitățile.

În concluzie, cheltuielile guvernamentale pentru educație oferă o fereastră importantă asupra priorităților naționale și asupra modului în care statele încearcă să își pregătească viitoarea forță de muncă. Însă comparațiile brute între bugete pot fi înșelătoare. Ponderea în PIB face posibilă o evaluare mai echilibrată. Totuși, adevărata măsură a succesului rămâne felul în care aceste resurse se traduc în școli mai bune, acces extins la educație și competențe solide pentru generațiile următoare.