Ceasul ticăie și timpul se scurge…

Antidot

„Ceasul ticăie și timpul se scurge…”. Miercuri, la Kiev, rostind aceste cuvinte, Carl Bildt, ministrul de Externe al Suediei, se referea la o situație foarte concretă – eliberarea din detenție a fostului premier ucrainean Iulia Timoșenko. „Doamna de fier a Ucrainei” ispășește, din 2011, o condamnare de șapte ani de închisoare pentru abuz de putere. Decizia justiției ucrainene a fost catalogată ca fiind politică de către toate cancelariile europene. Dar iată că astăzi aceeași decizie - de fapt, revizuirea ei, președintele ucrainean Victor Ianukovici anunțând că ar promulga, dacă Parlamentul ar adopta, o lege care să autorizeze trimiterea Iuliei Timoșenko în Germania ca să-și trateze hernia - ar putea să faciliteze calea Kievului către UE.

Republica Moldova nu are o Iulia Timoșenko pe care să o folosească pe post de monedă de schimb în negocierile cu Bruxellesul, ceasul însă ticăie la fel de rapid și pentru noi, iar timpul se scurge la fel de grăbit. Peste doar cinci săptămâni, despre Summitul din capitala Lituaniei vom vorbi ca despre un eveniment consumat. Și chiar dacă, pe alocuri, așteptările de la Vilnius sunt exagerate, Summitul din 28 noiembrie, cu certitudine, este singurul tren care va mai trece și va mai staționa în gara noastră mică înainte ca traficul feroviar cu destinația Europa să-și ia o pauză lungă-lungă, de mulți-mulți ani... Ori, poate, chiar să fie sistat pentru totdeauna.

Pro și contra, complementare

Conștienți de această trecere necruțătoare a timpului, dar și, probabil, de anul electoral care le bate la ușă, liderii Coaliției de guvernare Proeuropene au decis că este cazul să-și scoată din amorțire susținătorii, să-și reamintească reciproc de faptul că împreună pot fi o forță și să se convoace la o amplă manifestare publică. Una ce are drept catalizator un „pro” și un „contra”– pro integrare europeană a Republicii Moldova, contra vectorului estic, dar și a protestelor săptămânale sau zilnice, în funcție de necesități și interese partinice, ale opoziției socio-comuniste.

„…vectorul european al Republicii Moldova nu are alternativă, de aceea, facem apel către toate forţele democratice şi proeuropene, către toţi cetăţenii care doresc să trăiască într-un stat liber, democratic şi prosper, să vină la manifestare sub tricolorul naţional şi sub flamura UE. Republica Moldova merită un viitor mai bun şi noi suntem datori să fim uniţi pentru a-l asigura!..”, și-au argumentat ieri oficial Vlad Filat, Marian Lupu și Ion Hadârcă intenția formațiunilor pe care le conduc de a aduna, în ziua de 3 noiembrie, mii de oameni în Piața Marii Adunări Naționale. Însă, la ora la care era difuzat acest mesaj, spațiul public vuia deja de critici…

Pentru că, la modul general vorbind, așa ceva nu trebuie să facă un partid sau două, sau trei, mai ales dacă acestea sunt la guvernare! Pentru că nu e cazul să invocăm o Mare Adunare Națională, atentând astfel la sanctitatea evenimentelor similare de acum 20 de ani! Pentru că este populism și conjunctură! Pentru că nu va fi decât o demonstrare de mușchi și (im)potență politică - coaliția versus opoziția! Pentru că e PR și teatru! Și pentru că doar culorile drapelelor vor crea diferența dintre ziua de 3 noiembrie și cea de 7 noiembrie când, de ziua veșnicei lor revoluții din 1917, comuniștii au promis că vor organiza un pohod la Chișinău. Și fiecare dintre noi ar putea să completeze lista. Doar că, la modul concret vorbind, întrebarea e: de ce nu?

Este „ieri”, deja, oleacă…

Personal, consider că astfel de acțiuni trebuiau organizate mai demult, în cele mai diverse formate - nu doar partinice, bineînțeles, dar și partinice. Căci societatea civilă este încă o forță prea slabă pentru a mobiliza mii de oameni. Acum asistăm însă la un fel de îngrășat al porcului în ajun, după principiul „trebuie ieri, da’ mai bine alaltăieri” și mai curând asta le-aș reproșa celor trei lideri politici democrați.

De ce ar fi nevoie de un spectacol cu mii de oameni? Pentru a convinge alte mii de oameni că spiritul european încă nu a murit în Republica Moldova. Altminteri, când pe străzi mărșăluiesc numai alde Grișa Petrenco și Iura Munteanu, care urlă din toți bojocii, viitorul pare mult prea îmbibat de roșu pentru o țară care este și verde, și albastră, și violet. Și am impresia că toți cred în noi, numai noi - nu…

P.S. Știu că unii amici facebook-iști îmi vor reproșa că, uite, politicienii au dat ordin și presa imediat a executat. Le doresc din suflet tuturor celor cărora le convine să creadă la fel, să primească ordine, și nu numai, așa cum primesc eu.