Ce mâncau românii acum 100 de ani? Vei fi uimit de ce alimente puneau pe masă!

Ce mănâncă azi, cam ştim, dar nu ne putem da seama cât de mare este schimbarea petrecută într-un veac decât comparând hrana de azi cu cea din jurul anului 1900. Dacă vom cerceta câteva lucrări ale unor cărturari care s-au ocupat de subiect - medici, etnologi ş.a. - şi cărţi de bucate din vremea aceea, ne vom minuna cu siguranţă de uriaşele prefaceri prin care a trecut societatea românească, văzute prin prisma unuia dintre aspectele cele mai grăitoare şi bogate în înţelesuri ale culturii umane: alimentația.

Într-o lucrare tipărită în 1895, intitulată „Igiena ţeranului român”, autorul, dr. Gheorghe Crăiniceanu, se apleca şi asupra acestui aspect - „Alimentaţiunea în diferite regiuni ale ţerii şi în diferite timpuri ale anului.”

Ţăranii alcătuiau, la vremea aceea, cea mai mare parte a populaţiei ţării, iar situaţia lor era departe de a fi înfloritoare: un deceniu mai târziu, tocmai această viaţă grea avea să ducă la izbucnirea mişcărilor ţărăneşti de la începutul secolului XX, culminând cu răscoala de la 1907.

Cartea dr. Crăiniceanu documentează această tristă stare de lucruri, aducând mărturii asupra sărăciei, nivelului de trai scăzut şi impactului acestuia asupra sănătăţii populaţiei.

Unele lucruri nu ne surprind prea tare, de pildă observaţia că mămăliga era baza alimentaţiei, deşi s-ar putea să ne surprindă totuşi afirmaţia că „uneori fac şi de trei ori pe zi mămăligă.”

Se mânca mult mai multă mămăligă decât pâine, poate pentru că, aşa cum se explică în carte, mămăliga este mai uşor de făcut decât pâinea. Pâinea de grâu era o mâncare mai „aleasă”, rezervată mai curând sărbătorilor. Făina albă de grâu, atât de banală azi pentru noi, era pe atunci mult mai preţuită, căci din ea se făceau multe copturi rituale - cozonaci, colaci - cu semnificaţie spirituală.

Pe de altă parte, oamenii de la sate mâncau multe lucruri pe care azi tot mai puţini români le mai mănâncă: ştir, podbal, frunze de sfeclă, hrişcă, mei, bob, ulei de cânepă, jufă (julfă) - tot un produs obţinut din sămânţă de cânepă; semăna cu un fel de brânză şi era folosit ca umplutură de post la plăcinte şi turte ori amestecat cu „tocmagi” (tăiţei).

Poate cel mai frapant aspect este consumul mic de produse de origine animală, şi nu numai din motivul că respectau zilele de post. Adesea, spun diverşii informatori ai dr. Crăiniceanu, ţăranii vindeau produsele de origine animală, precum păsările de curte ori untul de vacă, pentru a avea cu ce să cumpere lucruri pe care nu le puteau produce singuri în gospodărie, iar pentru propria lor hrană se mulţumeau mai curând cu produse vegetale, adăugând la nelipsita mămăligă de porumb fel de fel de fierturi de frunze şi fructe, doar din când în când ouă, peşte sărat şi rareori carne.

Erau câteva lucruri care îl îngrijorau foarte mult pe medicul-autor. Unul dintre ele era faptul că unii dintre ţărani se hrăneau foarte prost, mâncând aproape zilnic mămăligă cu ceva legume, însă dădeau banii obţinuţi prin vinderea alimentelor mai bune pe lucruri prea puţin necesare, după părerea lui, ori chiar dăunătoare.

„Săracul, chiar de are o vacă, găină, speculează produsele lor”, scrie autorul despre alimentaţia în judeţul Bacău, bazându-se pe rapoarte apărute în Monitorul Oficial în anii 1983 şi 1894.

În judeţul Covurlui, „pe aceste parale cumpără articole de mercerie, boele (albele şi rumenele) [adică farduri - n.r.] dacă sunt fete mari la casă, va să zică vinde hrană şi cumpără otravă.” În judeţul Ilfov, „femeile se îngrijesc de a produce pui de găină, gâsce, raţe, curci, dar le vând, ca să cumpere adesea sulimanuri.” În judeţul Roman, „laptele, ouăle, brânza, dacă le posedă, le vând în târg pentru a-şi procura alte necesare, adesea însă în profitul cârciumarului”, iar în Vâlcea, „[femeia] mănâncă pâine cu ceapă, dar îşi face rochie ca la oraş şi munceșce pentru facerea ei o vară”.

În judeţul Argeş se mănâncă „ceapă, ştir sau poşircă cu mămăligă, iar fasolea, lintea, cartofii şi alte legume mai hrănitoare, foarte rar; productele de la păsări sau vaci mai mult le vând, rar le mănâncă; carnea, pastrama, peştele proaspăt sau sărat constituiesc nişte alimente excepţionale.” Şi chiar „sătenii avuţi tot aşa se hrănesc, pe motiv că aşa s-au hrănit şi părinţii lor.”

O altă mare problemă, care îngrijora autorităţile şi pe medici, printre care şi pe autorul lucrării, era obiceiul ţăranilor de a consuma porumb „stricat”; cules prea devreme şi depozitat în condiţii necorespunzătoare, fără a fi bine uscat şi aerisit, porumbul se altera, ceea ce se credea că ar contribui la apariţia pelagrei, o problemă serioasă de sănătate publică pe vremea aceea.

În judeţul Vâlcea, notează medicul, „porumbul se culege, desigur prin obicei, la dată fixă, fără a ţine socoteală dacă e copt ori nu. Porumbul cules verde se pune în pătule de construcţiune viţioasă (sunt prea largi, ceea ce împiedecă circulaţiunea aerului) şi mucezeșce. Mămăliga făcută din asemenea porumb e amară la gust şi are un miros displăcut.”

Problema malnutriţiei începea încă din copilărie:

În judeţul Brăila, „după înţărcare, copiii se hrănesc în mod neraţional cu covrigi, fasole, murături etc., de aci gastroenterite.”; în judeţul Botoşani: „Copiii sunt lipsiţi în timpul iernei de lapte, căci vitele n-au nici coşare, nici nutreţ suficient.”, iar în judeţul Mehedinţi, „Alimentaţiunea copiilor se face din rea deprindere, încă din primul an al vieţii, cu substanţe indigeste.”

Iar la maturitate, ţăranii continuau să mănânce puţin şi prost:

„Mâncare proastă, nesuculentă şi puţină în comparaţie cu munca excesivă a ţeranului nostru”, caracterizează starea de lucruri din judeţul Gorj, în vreme ce prea rar se vorbeşte de bine despre regimul alimentar al sătenilor, de pildă în judeţul Ialomiţa, unde, se spune, „Ţeranii se hrănesc substanţial cu peșce, brânzeturi şi carne.”

O observaţie interesantă o prilejuieşte analiza modului de alimentaţie în judeţul Olt, unde, după ce constată că aici „Hrana e săracă, mai mult vegetală” şi insistă ca locuitorii „să fie luminaţi prin şcoale asupra îmbunătăţirii hranei”, dr. Crăiniceanu afirmă că locuitorii „sunt vegetariani, pentru că prepararea bucatelor e astfel mai uşoară.” Interesant - nu? - prin comparaţie cu mentalitatea de azi, cel puţin la oraşe, unde lumea consideră că e mai greu să găteşti de post şi că tot cu nişte carne rezolvi problema mesei mai repede.

Pentru dr. Crăiniceanu, chestiunea posturilor impuse de biserică era o preocupare importantă; în opinia sa, numeroasele zile de post (peste jumătate din zilele anului) şi mai ales lunga perioadă de post din primăvară (Postul Mare) contribuiau mult la starea de malnutriţie a ţăranilor.

„S-a remarcat de către mulţi medici români că, ţeranul postind, se hrăneșce rău tocmai pe timpul când are cea mai grea muncă a câmpului, pe postul Pașcelui; şi iarna, cînd nu lucrează mai nimica, mănâncă mai bine. Mai toţi au cerut modificarea felului de postire. O cer şi eu, cu toate că șciu greutăţile ce sunt de preîntâmpinat... [...] Azi, ca să ne ţinem de lumea civilisată, se cer forţe multe, se cere o producţiune înzecită faţă de secolii trecuţi, şi prin urmare ţeranul trebuie pus pe cale de a-şi putea reculege aceste forțe”.

Sursa: descopera.ro