Cazimir Țino // PAS – condiționalitățile interne

Sine ira et studio

O condiție necesară, dar nu suficientă. Ca în matematică. Astfel putem sintetiza decizia, istorică de altfel, luată de Consiliul European pe 14 decembrie 2023. Ucraina și Republica Moldova s-au strecurat ca prin urechile acului, dar au reușit. Și asta contează până la urmă. Așadar, prima variantă, cea optimistă, de care vorbeam în episodul anterior, s-a întâmplat. Slavă Domnului! Să încercăm acum să deslușim cețurile situației interne și cum ar putea fi acestea îndepărtate în anul ce urmează.

În primul rând, anul 2024 va fi un super-an electoral, din care R.M. nu va face excepție. În multe dintre țările care contează geopolitic – și de care Chișinăul depinde, într-o măsură sau alta – forțele politice suveraniste, anti-imigrație și contra unei Europe federale (așa-numita „extremă dreaptă”, deși de multe ori termenul devine doar o etichetă pusă greșit) își vor mări, foarte probabil, scorul electoral. Și, deci, și influența politică. În Basarabia, în toamnă (probabil noiembrie) vor fi alegeri prezidențiale. Indubitabil Maia Sandu va candida pentru al doilea mandat. Ea având, încă, prima șansă. Pentru a și-o păstra însă pe parcursul următoarelor 11 luni, sunt necesare cel puțin trei condiții majore:

a)Să nu apară între timp un contracandidat serios și credibil. (Când spunem credibil, nu avem în vedere credibilitatea sa morală, ci „priza” pe care o poate avea la masa alegătorilor). Dacă ne uităm la sondajele de opinie din ultimii doi ani, nu pare a se ivi la orizont o astfel de amenințare pentru Maia Sandu. Niciunul dintre liderii politici actuali, unii dintre ei evident mai bine calificați la funcția de președinte decât deținătoarea actuală, nu are sprijinul popular de care se bucură, încă, șefa statului. Să notăm, totuși, că în 2020 strategia electorală a doamnei Sandu s-a bazat (și) pe o abordare negeopolitică. Ceea ce i-a permis să atragă voturi atât din dreapta spectrului politic (proeuropean și unionist), cât și de la centru. A fost o strategie bună, care a dat rezultate. Și este și meritul doamnei președinte, care a știut să asculte de consilieri profesioniști. Între timp, însă, lucrurile au fost schimbate fundamental de către invazia rusă în Ucraina și nu numai. Ceea ce a obligat establishmentul de la Chișinău să aleagă tabere, să își asume public decizii și direcții majore. Asta face ca să nu mai poată fi jucată cartea, oarecum difuză, a depășirii geopoliticii – cea care nu doar Maiei Sandu i-a asigurat succesul electoral, ci și lui Volodimir Zelenski.

Conducerea R.M. a fost nevoită să migreze de la o strategie de comunicare de tip catch all la una în care se aliniază destul de pronunțat (deși nu încă total) la principiile și abordările Lumii libere (adică a Occidentului). Această deplasare dinspre nebulos spre concret – altminteri extrem de necesară, încă demult – lasă inevitabil un loc gol în ceea ce, convențional, numim centrul politic. Aici, cel care pare a se putea înstăpâni, mai ales în lumina viitoarelor alegeri prezidențiale, este actualul primar al Chișinăului, Ion Ceban. Deși acesta declara, în februarie 2022 la RTR-Moldova, că nu are nicio ambiție prezidențială pentru 2024, nu este obligatoriu să-l și credem. Mai ales în politică se aplică zicala niciodată să nu spui niciodată. Dacă, totuși, va candida, ar putea avea șanse să ajungă în turul doi. Dacă nu, va da dovadă de simț politic și de înțelepciune strategică.

Desigur, mai contează și pe ce pedală vor apăsa comanditarii de la Kremlin. Dar tocmai datorită acestora, credem că zilele (politice) ale lui Igor Dodon sunt deja apuse. O abordare conflictuală deschisă din partea actualei conduceri la adresa lui Ion Ceban nu va face decât să-i ridice acestuia mingea la fileu. S-a văzut acest lucru la alegerile locale. Dimpotrivă, o ignorare a MAN-ului și a lui Ion Ceban personal ar putea fi o tactică de moment mai potrivită. Până la urmă, lumea s-a cam săturat de veșnice scandaluri și de acuze peste acuze. De aceea, vor avea câștig de cauză cei care vor veni cu propuneri concrete, cu soluții, cu proiecte de viitor.

b)Să nu facă gafe majore sau declarații greu de reparat ulterior. Și corolarul acestui lucru: să continue și să intensifice reformele și schimbările absolut necesare, pe baza cărora au și câștigat alegerile (atât președinta, cât și PAS-ul). Ușor de spus, greu de făcut. Dar nu imposibil. În acest sens, restanțele majore, fără a căror rezolvare nu se va putea înainta pe drumul european, sunt cele legate în primul rând de reformarea justiției și de aducerea ei în albia funcționalității și predictibilității. Este, deocamdată, cel mai mare eșec al actualei guvernări. Iar ceasul ticăie...

În raportul din 8 noiembrie pe anul 2023 pentru R. Moldova, Comisia Europeană notează cu nota 2 (din maximum 5) capitolele de negociere nr. 23 (Sistem judiciar și Drepturi fundamentale) și 24 (Justiție, Libertăți și Securitate). De notat că aceeși Comisie, în analiza sa, nu consemna niciun progres al Chișinăului la aceste două capitole de-a lungul ultimelor 12 luni. Ceea ce, desigur, e grav. Dacă la acestea adăugăm și derapajele procedurale (a se vedea, de exemplu, interdicția electorală aplicată partidului Șansă – corectă pe fond, dar greșită pe formă) sau remarcile publice inacceptabile la adresa actului de justiție atât ale prim-ministrului, cât și ale președintei (deci, ingerința puterii executive în atributele puterii judecătorești), vom înțelege de ce, cel puțin pe justiție, mai e mult până departe.

De asemenea, în ceea ce privește descentralizarea administrativă, autonomia locală reală, reforma teritorial-administrativă – toate acestea reprezintă tot atâtea restanțe care se rostogolesc din ce în ce mai amenințător. O altă provocare imensă a situației interne din Republica Moldova este cea a regiunii separatiste Transnistria. Rezolvarea acesteia este o condiție sine-qua-non a integrării R.M. în structurile europene. Permanentizată, este ceea ce va ține pe loc R.M. în drumul său european. La fel ca și separatismele din Georgia și din Ucraina. În plus, perpetuarea unei situații de fapt ilegale și aberante va da în permanență apă la moară inamicilor Uniunii Europene, cei din interior care însă au drept de veto. Ne referim, desigur, la un Viktor Orban, la un Karl Nehammer, la un Robert Fico, sau la cine știe ce lider prorus care ar putea fi adus la putere de multiplele alegeri de la anul.

Iată de ce, sugestia președintei Maia Sandu de aderare a R.M. „în doi pași” (după modelul cipriot) nu este doar nefezabilă, politic și juridic, dar chiar contraproductivă. Secesiunea transnistriană trebuie lichidată pur și simplu. Nu neapărat cu aceleași mijloace cu care Azerbaidjanul a rezolvat problema Karabahului de Munte. Se poate și pașnic, prin sufocare economică. Cu atât mai mult cu cât fereastra de oportunitate permisă de o Ucraină prietenoasă și interesată este posibil să nu dureze la nesfârțit. Dacă frontul ucrainean va colapsa, atunci va fi prea târziu. Desigur, o astfel de soluție ar deranja multe interese economico-financiare atât de la stânga, cât și de la dreapta Nistrului. Dar asta e viața: nu poți fi și cu slănina-n pod, și cu sufletul în rai. Chișinăul va trebui să facă ceea ce îi displace cel mai mult: să ia hotărâri clare, curajoase, și să le ducă până la capăt. Cu cât va întârzia mai mult, cu atât va fi mai dureros și mai dificil.

c)Să își identifice, ba chiar să își cultive potențiali aliați politici pentru următoarele alegeri. 2024 și 2025 nu vor mai semăna deloc cu 2020 și 2021. Privind la ultimele sondaje, la rezultatul de la alegerile locale și la tendințele electorale actuale de la vest de R. Moldova, este ușor de observat că nici Maia Sandu, nici PAS-ul nu vor mai beneficia de toate condițiile favorabile din trecut. Pe de altă parte, o schimbare de garnitură, respectiv de direcție politică la Chișinău ar echivala cu stoparea de facto a oricăror eforturi de reformare internă, respectiv de integrare. Situația Turciei este un exemplu grăitor, repetabil, din păcate, mai ales în estul fost sovietic.

Drumul spre libertate, democrație și prosperitate al R.M. nu este încă fără întoarcere. Ceea ce ar trebui să-i facă pe decidenții politici și pe consilierii lor să pună, măcar o dată în ultimii 33 de ani, interesul național înaintea celui personal sau de grup. Aceasta înseamnă că, place sau nu, o coaliție proeuropeană. Ca orice coaliție, presupune negocieri, compromisuri, chiar „târguieli” politice. Deci, schimbarea mesajului inițial, fie prin diluare – în cazul coalizării cu forțe opuse (de stânga), fie prin adoptarea unor jumătăți de măsură – în cazul coalizării cu cei ce se consideră de centru, fie prin accelerare și asumare deplină a parcursului de integrare – în cazul coalizării cu cei unioniști.

Dar acest ultim punct îl vom dezvolta ulterior. Până atunci, să observăm că sprijinul pentru rezistența ucraineană a intrat în silenzio stampa, că Ungaria amenință din nou cu suspendarea negocierilor de aderare, că rezultatul multor alegeri care contează nu prevestesc nimic bun pentru sprijinul Republicii Moldova și pentru parcursul ei. Așadar, rândurile de mai sus nu trebuie citite ca o critică de principiu la tot ceea ce actuala guvernare basarabeană a făcut și face. Cu atât mai puțin ca o ridicare în slăvi a forțelor proruse, oligarhice sau ipocrite din republică. Ci ca un semnal de alarmă și, eventual, ca puncte de reflecție pentru a împiedica, în următorii doi ani cel puțin, o întoarcere a hidrei de la Răsărit pe pământul românesc al Basarabiei.