Cazimir Țino // Dragonul chinez - revendicările (II) ​

Sine ira et studio

Am văzut în episodul trecut cum China comunistă, odată ce a câștigat războiul civil pe continent, și-a urmărit cu obstinație politica expansionistă începând cu 1950. Atunci ca și acum, marea obsesie și, totodată, marea rușine a Beijingului este existența unui Taiwan independent de facto, pe care nu îl controlează și care mai are și „tupeul” de a se considera singurul guvern legitim al Chinei – ceea ce și este adevărat. Și adevărul, ca de obicei, doare. Anticipând una dintre concluziile acestei suite de articole, vom spune că, dacă e să se înceapă cel de-al III-lea război mondial, atunci China și intervenția sa în Taiwan va fi declanșatorul. Căci războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina, cât și terorismul unor fracțiuni palestiniene (și iraniene) la adresa Israelului, deși dureroase, încă mai pot fi ținute în frâu.

Un lucru este cert: Beijingul nu va renunța nicidecum la Taiwan. Întrebarea este dacă va interveni acum, profitând de haosul pe cale de extindere și punerea sub semnul întrebării a actualei Pax Americana. Sau, nefiind sigură încă pe puterile sale (militare, dar nu numai), își va aștepta un ceas astral mai potrivit. Având în vedere că, poate în ciuda aparențelor, chinezii (actuali) sunt mult mai buni jucători de șah geopolitic decât rușii, credem că totuși nu vom fi martorii unei confruntări directe cu Beijingul în viitorul apropiat. În cel pe termen mediu (maximum 10 ani), cu siguranță da! Moscova îi servește Beijingului o demonstrație de manual pe principiul „așa nu!”, din care conducerea chineză învață asiduu, dar pe tăcute. Și, evident, nu vor repeta greșelile neghioabe ale rușilor. Vor acționa în Taiwan doar când șansele lor de reușită vor trece de 50%, poate chiar mai mult. Dar lucrează pentru asta, direct și prin proxi, cu determinarea „picăturii chinezești”. Și testează, în permanență, unitatea Occidentului – ca și Rusia.

Beijingul comunist a început așadar cu ocuparea insulei Hainan (1950) și a continuat până la anexarea teritoriului portughez Macao (1999). În plus, cum am văzut, pândește Taiwanul cu răbdare și cu poftă, și nu se va lăsa până ce nu-l va ocupa. Dar revendicările teritoriale ale Chinei, mai vocale ori mai șoptite, sunt mult mai largi:

În primul rând, China dorește tăcut să recupereze largi teritorii siberiene, astăzi în Rusia, dar ieri făcând parte din Imperiul Chinez. La 29 mai 1994, prim-ministrul Rusiei Viktor Cernomârdin semnează un prim acord chino-rus privind managementul frontierei comune, urmat de finalizarea demarcării segmentului vestic al frontierei comune în 3 septembrie 1998. Prin acesta, China obținea de la Rusia mici concesii teritoriale. În ceea ce privește segmentul estic al frontierei comune, aceasta era demarcată printr-un Acord adițional, semnat la Beijing la 14 octombrie 2004. Prin acest acord, Rusia accepta să cedeze Chinei o parte din insula Abagaitu (Balșoi Ostrov, ocupată de ruși în 1929), întreaga insulă Yinlong (Tarabarov Ostrov), jumătate din insula Heixiazi (Balșoi Ussuriysky Ostrov) împreună cu alte câteva insulițe adiacente de pe râul Amur. În total, China și-a recuperat 337 kmp.

Inițial, granița agreată de comun acord între Imperiile Rus și Chinez a fost stabilită prin Tratatul de la Nerchinsk (în Siberia) din 27 august 1689. Este și frontiera la care tind forțele revizioniste chineze. Doar că, la 28 mai 1858, rușii însetați de pământ – cum le e năravul – impun unui Imperiu Chinez slăbit un nou Tratat, cel de la Aigun (în Manciuria). Prin prevederile acestuia, China pierde o suprafață enormă în favoarea Rusiei, așa-numita Manciurie Exterioară – care atingea, în nord, paralela 56 - , de peste 600.000 kmp. În 14 noiembrie 1860, prin Tratatele de la Pekin (mai exact, Convenția ruso-chineză), Rusia își vede recunoscute câștigurile teritoriale din 1858 și anexează, suplimentar, și regiunea Primorie (cu actualul Vladivostok), alungând astfel China de la Marea Japoniei. Un nou câștig pentru ruși, o nouă pierdere pentru chinezi, de cca. 400.000 kmp. Odată cu Tratatele de la Aigun și Pekin, China pierdea în favoarea Rusiei și orice drepturi și influență asupra insulei Sahalin (72.500 kmp.). Republica Tuvină (Tannu-Tuva), despărțită de China în decembrie 1911 (împreună cu Mongolia) este și ea, astăzi, parte a Rusiei. Ca să nu mai vorbim de largi porțiuni ale Turkestanului de Vest, ocupate de Rusia, de la China, în urma revoltei Dunganilor (1862-1877). La toate acestea să adăugăm milioanele de chinezi trăitori în Rusia, nevoia de „spațiu vital” a unei Chine supra-populate, cât și de goana actuală după minerale rare sau prețioase, de care Siberia odinioară chineză nu duce lipsă. Probabil Moscova este conștientă de toate aceste riscuri. Dar, intrată singură în propria-i capcană ucraineană, nu are încotro pentru moment. Așa încât și Moscova și Beijingul joacă deocamdată cartea „marii prietenii”, la fel de solidă și de durabilă ca și cartea „marii prietenii” germano-sovietice din 1939 - 1941...

China a avut cu Kazahstanul, ca stat succesor al URSS, o dispută teritorială veche, pentru 2420 kmp. (Până în 1864, China se întindea până la lacul Balhaș). Aceasta a fost rezolvată, temporar, în 26 aprilie 1994. Chinei i-au revenit atunci 22% din teritoriul disputat, iar Kazahstanului – restul de 78%. Cu Kârgâzstanul, China și-a reglementat disputele teritoriale printr-un Tratat din 1996, finalizat cu un Acord de Frontieră în 2009. Deși, în principiu, s-a produs un schimb de teritorii, totuși cea care a ieșit în câștig a fost, desigur, China. Cu Tadjikistanul situația e și mai veselă. China a revendicat un teritoriu întins, de 28.430 kmp – pierdut aici în favoarea Rusiei Țariste în 1884. În 2011, în urma unui Acord de Frontieră chino-tadjik, Beijingul reușește să obțină de la Dușanbe 1.137 kmp – cca. 4% din teritoriul revendicat.

Mai la sud, China duce politica revanșardă a „Celor cinci degete ale Tibetului”. Acestea sunt, ca teritorii revendicate ca făcând parte din „China eternă”: Aksai Chin (Ladakh din India și, de facto și parțial, și din Pakistan), Nepal (în totalitate), Sikkim (parte a Indiei din 1975), Bhutan (în totalitate), „Agenția Frontierei de Nord-Est” (în fapt, actualul stat indian Arunachal Pradesh). În timp ce China are revendicări active asupra primului și ultimului teritoriu de mai sus, ceea ce a dus-o de multe ori în conflict direct cu India, cele față de Nepal, Sikkim și Bhutan sunt deocamdată în stare latentă. De altfel, China încheiase încă din 1963 un Acord de Frontieră cu Pakistanul (rivalul Indiei), prin care se opera un schimb de teritorii: China ceda Pakistanului 1.942 kmp, în timp ce Islamabadul ceda, din teritoriul indian de drept, Beijingului 5.180 kmp. Avantaj? China: +3.238 kmp!

Cu Birmania, lucrurile stau ceva mai așezat. China revendica largi porțiuni din nordul Birmaniei, dar a fost nevoită să le abandoneze pentru moment, în lumina tulburărilor din zonă în anii de război mondial (1940-1945), respectiv de război civil chinez (1945-1950). Prin Tratatul comun din 1 octombrie 1960, ambele țări făceau schimb de teritorii. Relațiile chino-laoțiene, respectiv chino-vietnameze au cunoscut și ele încordări, inclusiv de natură teritorială – mai ales cu Hanoiul.

În prezent, zona cea mai fierbinte revendicată de comuniștii de la Beijing este situată în Marea Chinei de Sud. Adică exact în apropierea Taiwanului. Este vorba despre Arhipelagul Insulelor Spratly, Insulele Paracel, bancurile (de nisip) Scarborough, mai multe zone din Golful Tonkin. Asupra tuturor acestor teritorii, țările din zonă au revendicări teritoriale active care se suprapun, total sau parțial, una alteia. Astfel, pe lângă China continentală, alte țări riverane își afirmă apăsat suveranitatea: Taiwan, Brunei, Malaysia, Filipine, Vietnam, Indonezia. În Marea Chinei de Est, Beijingul are de asemenea revendicări teritoriale: față de Japonia (Insulele Senkaku) și față de Coreea (de Sud) (stânca subacvatică Socotra/Ieodo).

Toate aceste pofte teritoriale au fost susținute în trecut de Republica China (1912-1945) și sunt clamate și în prezent atât de China continentală (comunistă) cât și de China insulară (liberă). Cine crede așadar că Beijingul este un blând și pașnic promotor al păcii și al Dreptului internațional, să ia aminte la acțiunile chineze din ultimii cca. 70 de ani. De altfel, actuala strategie chineză a „Noului Drum al Mătăsii”, lansată cu zece ani în urmă, nu este altceva decât o nouă formă de imperialism chinez. De data asta însă de sorginte comunistă, folosind insidios și inteligent soft-power-ul renminbi-yuanului. Capcană în care, de pildă, Serbia a căzut, iar Rusia i s-a aruncat singură în brațe. Dacă privim harta Asiei de Est, vom observa imediat că actuala Chină, deși un veritabil colos, a reușit să se înconjoare aproape în totalitate de țări cu care nu se prea înțelege. Și față de care are pretenții teritoriale. Pretenții și amenințări care sunt pe cale să determine formarea unui veritabil cordon sanitar în jurul Beijingului. Și la care America lucrează asiduu. Să fie mișcarea de bumerang a ceea ce China a acceptat să joace, față de URSS, la începutul anilor ’70? Există o Lege a Karmei într-un Orient în care acest concept s-a născut și s-a dezvoltat? Vom încerca să aflăm în episodul următor.