Cazimir Țino // China și triada răului ​

Sine ira et studio

Desigur, ambițiile Chinei sunt mult mai mari decât strict cele teritoriale. Drumul pe care China l-a început deja este cel al devenirii dintr-o mare putere regională într-o super-putere. Când Beijingul vorbește despre o „lume multipolară” (iar Moscova preia acest narativ), trebuie să înțelegem, de fapt, detronarea supremației Occidentului, în general, și a Statelor Unite, în special. Și înlocuirea ei cu o altă supremație, cea sinitică. Acest statut de mare putere presupune mai multe paliere: o suprafață apreciabilă (China este a 3-a cea mai întinsă țară, după Rusia și Canada, cu 9.596.961 de kmp, cam cât SUA); o populație extrem de numeroasă (China a fost, până în luna aprilie a acestui an, cea mai populată țară din lume, după care a fost întrecută de India; în prezent, are 1.465.470.000 de locuitori); ceea ce îi dă o densitate relativ mare, de 152,70 loc/kmp.; ca index al dezvoltării umane (HDI), China ocupa anul trecut un modest loc 79 în lume, cu un punctaj de 0,768: cu doar 0,001 mai mare decât Republica Moldova (!), dar cu 0,005 mai puțin decât Ucraina. Ceea ce arată că, în materie de dezvoltare, mai are încă mult de recuperat. Să notăm aici că nu trebuie confundate prosperitatea zonelor de coastă ale Chinei (Beijing, Shanghai, Hong Kong etc.) cu dezvoltarea precară a unor teritorii imense din interiorul țării.

Ca economie, este limpede totuși cât de mult s-a schimbat China în ultimii 40 de ani și ce eforturi face în continuare pentru a micșora ecartul dintre ea și țările dezvoltate. Din punctul de vedere al Produsului Intern Brut raportat la paritatea puterii de cumpărare (GDP/PPP), China ocupă abia locul 73 în lume (după Bielorusia!) cu 23.309 dolari internaționali pe cap de locuitor. (Spre comparație, România are 41.029 $/loc., iar R. Moldova are 16.916 $/loc., tot la paritatea puterii de cumpărare). Din perspectiva PIB-ului nominal raportat la PPP, însă, China ocupă locul I în lume, cu 32.897.929 de milioane de dolari internaționali!

În ceea ce privește puterea militară, să amintim că Beijingul este deja un membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, cu drept de veto. Este și o putere nucleară, una dintre cele nouă țări care dețin arme nucleare. Are peste 500 de focoase nucleare (numărul 3 în lume, după Rusia și America). Instituția de autorizare a lansării unui atac nuclear este Comisia Militară Centrală, al cărei președinte este și comandantul suprem al „Armatei Populare de Eliberare” (PLA), actualmente președintele chinez Xi Jinping. În privința cheltuielilor militare totale, China ocupă locul 2 în lume, după SUA, cu 292 de miliarde $ în 2022, ceea ce însemna 1,6% din PIB-ul Chinei, respectiv 13% din totalul cheltuielilor militare globale. De asemenea, Beijingul este printre puținele țări din lume cu baze militare în străinătate. Să notăm accesul chinez la Baza Navală Ream din Cambodgia, Baza de Sprijin a PLA din portul Doraleh, Djibouti, apoi facilitatea militară chineză din Gorno-Badahșan (Tadjikistan). De asemenea, din 2019 China operează și o bază de spionaj în Havana (Cuba). Ca număr de oameni sub arme, China poate strânge rapid 4.015.000 de personal (locul 5 în lume, peste Rusia și SUA). Dintre aceștia, 2.185.000 sunt militari activi, 660.000 sunt în diferite unități paramilitare, iar 1.170.000 constituie rezerva militară. Ca armament, pe scurt, armata chineză dispune de: 5 651 tancuri principale de luptă, 2 portavioane (alte 3 sunt în construcție), 57 de nave amfibii, 8 crucișătoare, 42 de distrugătoare, 43 de fregate, 72 de corvete, 12 submarine nucleare (și 5 comisionate), 47 de submarine Diesel, 1 093 de avioane militare (de vânătoare și de bombardament), 278 de elicoptere de atac, 132 de sateliți militari. La acestea să adăugăm și un număr impresionant de rachete – de croazieră, aer-sol – dezvoltate încă din anii ’50. Mai întâi după modelele sovietice (Styx), iar în anii recenți copiate (cum altfel?) după rachetele occidentale Exocet, Harpoon și Tomohawk. Pe lângă cele chinezești, Beijingul importa din Rusia și rachete de tip 3M80E Moskit, respectiv 3M54/3M14 Kalibr. Cea mai cunoscută rachetă chinezească strategică de croazieră rămâne CJ-10 (Chang Jian, adică „Sabia Lungă”), cu o rază de acțiune de peste 2 000 de kilometri.

În jocul geopolitic actual, oricât de repede ar recupera decalajul militar, tehnologic, economic, China tot nu poate face față singură tuturor provocărilor pe care le previzionează. Iată de ce, în buna tradiție comunistă a „tovarășilor de drum”, Beijingul a inițiat de ceva ani o alianță de facto cu Rusia și Iran. Ceea ce se reflectă, printre altele, și în exercițiile lor militare comune din Extremul Orient. Există, între aceste trei țări, destule deosebiri. Un regim militaristo-securist și pretins conservator la Moscova, un regim comunist din punct de vedere politic la Beijing, un regim fundamentalist islamic la Teheran. O țară pretins creștin-ortodoxă (Rusia), una asumat atee în care partidul hotărăște totul (China), alta musulmană șiită (Iran). Trei tipuri de civilizație total diferite, trei concepte de organizare statală deosebite, rase diferite, limbi diferite, religii diferite. Există totuși câteva trăsături comune, ceea ce le și apropie pentru moment. Iată numitorul lor comun:

*Toate sunt regimuri dictatoriale. Dictatura personală a lui Putin, dictatura comunistă întruchipată de Xi, dictatura religioasă a ayatollahului Khamenei. Drepturile omului practic nu există, libertatea personală este o himeră, viața personală a cetățenilor este supravegheată și „corectată” la cea mai mică abatere. Statul hotărăște pentru tine, întrucât știe cel mai bine, de ce anume ai nevoie, sub ce forme, în ce cantități etc. Un real 1984 orwellian;

*Toate sunt regimuri militariste. Ceea ce are, ca și corolar, disprețul profund față de reguli, față de Dreptul Internațional și organismele sale oficial recunoscute. Forța Dreptului este înlocuită cu dreptul forței. Războiul de cucerire a Ucrainei dus de ruși – ca și agresiunile militare mai vechi ale lor din Transnistria, Abhazia, Oseția de Sud – arată gradul de demență la care poate ajunge un stat agresor și populația sa susținătoare. Iranul, la rândul lui, subvenționează masiv mișcări teroriste din Irak, Siria, Liban, Yemen, Gaza (Hezbollah, Houti, Hamas etc.). Asta, în timp ce își supraveghează și ostracizează propria populație. Cât despre China comunistă, am arătat în articolele precedente care îi sunt apetențele teritoriale și strategice. Ca să nu mai amintim de încercarea de democratizare din Piața Tien-an Men din primăvara lui 1989, înăbușită în sânge de regim;

*Toate aceste țări sunt unite de o ură profundă (dublată uneori de o incapacitate de înțelegere) a ceea ce ei numesc, cumva peiorativ, „Occidentul colectiv” – din care și noi facem parte, dincolo de idiosincraziile antiamericane ale unora. De fapt, este o ură față de o gândire altfel, cea care pune ca valori supreme viața și libertatea. Concepte pe care nici Moscova, nici Beijingul, nici Teheranul nu dau doi bani.

Să observăm în treacăt că marile tulburări socio-politice din toate aceste țări au început, pe scară largă, odată cu destructurarea pe cale revoluționară a vechilor lor așezăminte, sub înșelătorul stindard al republicii (în 1912 în China, cea care stă de atunci ba sub spectrul războiului civil, ba sub cel al dictaturii comuniste, în 1917 în Rusia, prin care s-a instituit un regim opresiv răspunzător de moartea a 200 de milioane de victime în toată lumea, în 1979 în Iran care, din dezvoltat și modernizat, raportat la acele timpuri, a ajuns o îngrozitoare închisoare în aer liber, susținătoare a terorismului).

Să fim bine înțeleși: nu idealizăm regimurile monarhice anterioare revoluțiilor numite mai sus. Au avut și ele imperfecțiunile lor – uneori deloc puține. Nici Occidentul nu-l ridicăm pe un piedestal pe care nu-l merită. Diferența fundamentală însă dintre lumea liberă și lumea autoritară este cel că în/cu lumea liberă poți avea un dialog, poți încerca să îndrepți lucrurile strâmbe, poți negocia și influența. În dictaturi, nu! Aceasta va fi următoarea confruntare între China (flancată de regimuri opresive precum Rusia sau Iran) și Occident (cu toate imperfecțiunile și exagerările lui, unele ridicole, altele aberante de-a dreptul). Iar în viitorul apropiat atât China, cât și America își vor ralia tot restul de puteri regionale, provinciale, locale. Inclusiv țărișoare precum Republica Moldova. Va trebui să alegem tabere. Bune sau rele. Alegerea ne aparține. Ca și asumarea consecințelor.

Despre cordonul sanitar din Pacific și confruntarea de mâine a Titanilor – în episodul următor.