A patra republică... Baltică

Antidot

„Cum să mergem noi în Europa, domnule prim-ministru?! Ce să căutăm noi acolo cu drumuri proaste, cu pensii mici, cu judecători corupți? Cine ne așteaptă pe noi acolo cu atâtea păcate?!.”. Astfel sau cam astfel a răsunat, într-unul din talk-show-urile de săptămâna trecută, al cărui invitat special a fost premierul Iurie Leancă, mesajul telefonic al uneia dintre telespectatoare, o anume „doamna Mihaela”.

Spre deosebire de „revoluționarii” care au înroșit sâmbăta trecută Chișinăul și au escaladat la maximum poluarea fonică a capitalei, în vocea „doamnei Mihaela” nu se simțea vreo notă de ură sau agresivitate. Din contra, nedumerirea ei părea să fie sinceră și chiar cu o mică umbră de regret: dacă tot nu am reușit să fim „buni”…

…Tuturor ni se întâmplă să vorbim cu televizorul - am vorbit și eu în acea seară. Iar reacția pe care am avut-o în adresa „doamnei Mihaela” nu a fost una tocmai constructivă: „Păi, și vrei să rămâi în continuare cu drumuri proaste, pensii mici și judecători corupți?!. Ori să mergem într-acolo unde aceste hibe sunt o regulă?”. Dar să discuți cu televizorul e ca și cum ai scrie în cosmos sau ai trimite mesaje electronice despre care nu vei ști niciodată de au fost citite. Iar „doamna Mihaela” nu este decât una dintre sutele de mii de cetățeni și cetățene ale acestei țări, care indirect a exprimat o stare de spirit din societate: cum să ne ia ei, „așa”, în Europa?

Ca o gogoașă într-o poveste geopolitică

„Așa”, de bună seamă, nu ne vor lua și este un adevăr pe care îl cunosc și înțeleg de la opincă până la vlădică. Și asta chiar dacă, în mai puțin de o săptămână, din „așa-pur și simplu” noi am devenit, brusc, „așa-speciali” - metamorfoză pe care o datorăm, în mare parte, tristei figuri-turnuri geopolitice făcute, pe ultima sută de metri, de Ucraina. În acest context, chiar sunt fericită că am reușit să rezistăm.

Când știi că mai mulți lideri ai țărilor membre ale Parteneriatului Estic au plecat la Moscova aproape supermani și au revenit killeri ai visului european nutrit de popoarele care le-au încredințat puterea, faptul că, în timp ce scriu acest articol, la Vilnius aterizează avionul cu delegația Republicii Moldova pare de-a dreptul rupt din poveste - una cu gogoașa care a fugit și de la iepure, și de la lup, și de la urs...

Numai că geopolitica nu se termină odată cu povestea, la fel cum ursul și lupul nu renunță odată ce închizi cartea și… parafezi acordurile. Viața după Vilnius va însemna și mai multe atacuri interne și externe, aplicate deschis și pe la spate, cărora va trebui să le facem față. În această avalanșă de „îmbrățișări prietenești”, manifestări isterice precum cea organizată ieri de comuniști în fața Delegației Uniunii Europene din Chișinău - și care s-au dat în spectacol, prezentând Uniunea Europeană drept un simbol al morții - ne vor părea un joc obișnuit de copil.

Mai mult decât atât, însă, viața după Vilnius va însemna muncă și efort înzecite ale sute și mii de oameni. Pentru ca să nu mai fim „așa” - cu drumuri proaste, pensii mici și judecători corupți. Și chiar dacă pe majoritatea dintre ei istoria - că, de, așa este istoria - îi va menționa doar în treacăt, în unul-două rânduri generalizate, anume ei vor avea meritul să fi adus Republica Moldova într-o lume normală și s-o fi curățat, măcar puțin, de păcatele despre care vorbea „doamna Mihaela”…

Doar de am scăpa de… vulpe

Pentru mine personal, dar cred că și pentru foarte mulți dintre concetățenii mei, faptul că Rubiconul nostru european se întâmplă la Vilnius este unul simbolic. Cu Țările Baltice drept model ne desprindeam, în 1991, de Uniunea Sovietică, iar Lituania a fost printre primele care ne-a recunoscut independența. Exemplul lor ne-a ajutat să rezistăm în acea încremenită perioadă comunistă, iar după 2009 cele trei țări au fost printre statele care au pus puternic umărul la schimbarea noastră.

Ce-ar fi să încercăm să fim și noi o republică baltică - fie și a patra, fie și ceva mai sudică? Șanse există și potențial uman avem - trebuie doar să scăpăm de… vulpe. Adică, de frică, de acel sentiment al neputinței, care ne-a fost impregnat până în măduva oaselor, timp de decenii, prin așa-zisa cultură educațională tradițională care, în cazul nostru, nu a fost decât un ghiveci compus din neîncredere, autodetestare, neiubire de sine, sindrom constant al vinovăției. Și trebuie să încetăm să ne mai simțim vinovați pentru simplul fapt că ne dorim să fim fericiți.

„Tu chiar crezi în ceea ce scrii?”, mă va întreba azi un om drag, dar puțin mai sceptic. „Cred”, îi voi răspunde din nou, așa cum am crezut în ultimii vreo zece ani. Altminteri, ar trebui să-mi fac valiza. Și tare mi-e lene să mă ocup de bagaje…