INTERVIU // Vladimir Beșleagă, despre tatăl Vasile și „zborul frânt”

Memorii // „Eu am făcut universitatea cinci ani. Tata a făcut pușcărie patru ani și în acest timp noi am corespondat”

La cei 84 de ani ai săi, scriitorul Vladimir Beșleagă este pe cât de activ, pe atât de prolific, iar săptămâna trecută a lansat cartea „Tata Vasile în 73 de episoade și XIV scrisori”, apărută la Editura „Cartier” din Chișinău.

Mai multe despre ineditul volum de memorii, „Zborul frânt” care a ajuns la jumătate de secol, dar și alte proiecte literare ne povestește scriitorul în interviul de mai jos.

Maestre Beșleagă, după ce „Zborul frânt” l-ați dedicat mamei, acum ați lansat o carte pe care o dedicați tatălui. Cum a apărut ideea acestui volum?

Am făcut o mică investigație biografică și mi-am dat seama că anume spre această carte tind de mai mult timp. În anul 1964 m-am retras de la redacția revistei „Cultura”. Am făcut trei luni armată și apoi am început să lucrez la o carte. Maică-mea însă s-a îmbolnăvit, a fost operată și a decedat. Astfel, din durerea aceea s-a născut „Zbor frânt”, cartea pe care am dedicat-o mamei mele.

Ulterior, am scris alt volum, care se numește „Nepotul”, dar nu a fost acceptat acest titlu, așa că a apărut cu titlul „Acasă”. Iată această carte am dedicat-o satului meu.

Am mai editat și alte cărți, iar apoi am lucrat la înregistrarea unor dialoguri-interviu cu săteni de-ai mei din Mălăiești. Este vorba de 12 dialoguri pe care le publicam în revista „Destin românesc”. Aceste dialoguri au apărut în cartea „Destine transnistrene”, care este dedicată consătenilor mei.

A mai fost ceva la mijloc. Am avut un profesor, adoratul meu profesor Vasile Coroban, care m-a marcat ca scriitor. Atunci când s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui, am editat cartea „Vasile Coroban - omul de spirit”. Iată după toate aceste cărți cu dedicații m-am gândit să scriu și acest volum despre tata Vasile.

Amintirile despre părinte impresionează. Ce relație aveați cu tatăl?

Tatăl meu a fost un om aparte. Avea harul povestitului. Avea umor. Era un personaj foarte interesant. Deși cu mine era în relații tensionate de multe ori, fiindcă era în conflict cu maică-mea. Ei se mai certau, iar eu îi luam apărarea mamei. Odată cu anii, însă, mi-am dat seama că a fost un om deosebit.

La un moment dat, în 2008, aveam așa o stare când în nicio lună am rememorat toate întâmplările. Le-am aranjat așa cum le țineam minte, fără niciun gând de publicare. La lansarea cărții am spus că acesta a fost pentru mine un exercițiu de memorie. Odată cu vârsta, memoria slăbește, dar dacă răsfoiești trecutul, găsești lucruri foarte interesante. Iar eu din ’86, când am avut o operație, am început să-mi recapitulez propria viață, pentru că nu știam dacă o să mai ies de acolo.

Care este istoria celor 14 scrisori ce încheie volumul de memorii?

În anul ’50, când am început studiile la universitate, mama și tata au venit să vadă cum m-am aranjat. Noi locuiam într-o biserică, mai jos de Turnul de apă, pe care sovieticii au transformat-o într-o sală sportivă. Încă nu erau căminele universității.

Ne-au băgat acolo pe 125 de inși, patru rânduri de paturi, care erau și în altar, și în strană. După ce m-au vizitat, peste câteva zile primesc scrisoare că tatăl meu a fost arestat. El lucra la cooperativa satului, era contabil. Acolo s-au descoperit niște lipsuri și l-au arestat, îi dăduseră vreo 20 de ani. Eu am făcut universitatea cinci ani. El a făcut pușcărie patru ani și în acest timp noi am corespondat. Acele scrisori s-au păstrat, pentru că el era foarte meticulos. Eu, după ce am scris amintirile în formă de episoade, mi-am zis că și scrisorile acestea nu sunt mai puțin interesante.

„Zbor frânt” este romanul care v-a consacrat. Cum vedeți această carte la jumătate de secol de la apariția ei?

A fost o carte care a avut noroc. S-a născut dintr-o durere, durerea pierderii mamei mele, care mi-a fost ființa cea mai dragă. Eu cred că o carte bună, ce are viață lungă, se naște dincolo de conștiința autorului și dincolo de intențiile lui. A fost scrisă într-un timp foarte scurt, parcă cineva mi-a dictat-o. Dar calea spre această carte a fost lungă.

Eu am început să compun încă de la 16 ani. Iar cartea a fost scrisă la 33 de ani. Înainte de aceasta, am făcut facultate, doctorantură. Am studiat genul romanului pe baza creației lui Rebreanu. Am scris mai multe texte pentru copii. Am făcut școală literară foarte îndelungată. Când am scris acest roman, aveam experiență literară și multe lecturi. Cu toate acestea, este un chițibuș foarte important. Oricâtă teorie ai cunoaște, asta încă nu îți garantează faptul că vei scrie o lucrare bună. Trebuie să ai experiența vieții. La 33 de ani aveam și experiența vieții.

Totodată, cartea aceasta a avut un noroc, pentru că nu a fost cenzurată. Ea putea să fie cenzurată ca și toate celelalte cărți ale mele. Romanul istoric are aproape 30 de ani și eu nu l-am finalizat încă, fiind publicat doar pe jumătate.

Nu vă simțiți marginalizat că romanul nu se studiază în școli?

„Zbor frânt” a fost în programul școlar mulți ani. La apariție a avut un ecou colosal, pentru că era ceva nou, ceva proaspăt. Am avut atâtea întâlniri frumoase în școli, până în 1992, atunci când s-a produs războiul de pe Nistru. Apoi au scos-o din program, pentru că războiul acela din carte amintea de războiul acesta și lor nu le convenea.

Sunteți unul dintre cei mai prolifici scriitori. La ce proiecte literare lucrați la momentul actual?

Am niște manuscrise inedite. Mai am un jurnal de adolescență, am mai multe memorii. Am editat o carte, „Voci”, la care am făcut și un CD, cu varianta audio. Acum revin la Romanul Istoric. Manuscrisul a stat în zeci de caiete, după care l-am cules și vreau să-l pun la punct, să-l aduc la condiția de publicare. Mai am multe idei și planuri, să dea Domnul zile.

Vă mulțumim!