Peste 70 de ani de chin

Fără acoperiș // A vândut apartamentul să-și plătească datoriile, iar acum cere de pomană și doarme sub cerul liber

Și-a dat casa pentru o bătrânețe fără datorii, dar nu și liniștită. De câțiva ani, Maria Cazacu din orășelul Șoldănești, împreună cu fiica și nepoțica, dorm pe unde apucă și se hrănesc din mila lui Dumnezeu. Și-a vândut apartamentul pe care-l avea pentru a întoarce statului datoriile pe care le acumulase pentru serviciile de întreținere. Nu avea de unde să le plătească și nici cine să o ajute. Necazul în familia mătușii a pornit după ce i-a decedat bărbatul, iar fiica – invalidă de gradul doi, bolnavă de oligofrenie, avea nevoie de îngrijirea mamei. Mai mult, în urma unei relații sexuale forțate, tânăra a născut o fetiță. Acum, de una singură, mătușa Maria trebuia să îngrijească și de fiică, și de nepoțică. Și cum se zice că un necaz nu vine niciodată singur, ca urmare a unei reorganizări a magazinului unde muncea mătușa Maria, aceasta a fost disponibilizată.

Singură în fața tuturor greutăților

„Acumulasem o datorie de șase mii de lei. Erau bani mulți pe atunci și iată că am fost nevoită să-mi vând casa ca să plătesc statului datoria. Mi-am vândut-o cu 600 de dolari. Nu a avut cine să mă ajute, iar statul nu m-a ajutat practic cu nimic, doar cu pensia de invaliditate pe care o primeam pentru fată. De atunci, am rămas pe drumuri”, își amintește Maria Cazacu.

Câțiva ani s-au adăpostit pe la oamenii de bună-credință, iar iarna mergeau la mănăstirile din apropierea localității. „Acolo găseam o cană cu ceai, o bucățică de pâine și un borș cald. Unde să te duci asupra iernii cu un copil bolnav și altul mic? Cine să te primească? M-am adresat nu o dată statului după ajutor, dar de fiecare dată mi s-a promis și doar cu asta am rămas până acum”, ne povestește cu lacrimi în ochi Maria Cazacu.

Și-a ridicat o casă, dar nu are cu ce să o acopere

Din puținii bani adunați din pensia de 700 de lei a ei și cea de invaliditate a fetei – puțin peste 400 de lei, a reușit să-și ridice o casă la marginea orașului Șoldănești. Cei patru pereți ai casei stau însă să se risipească de la o zi la alta – nu au cu ce-i acoperi. Chiar și așa, pe timp de vară, mătușa Maria și cele două copile ale ei se adăpostesc aici. „Iată am pus pe un colț o bucată de ardezie, măcar să nu ne plouă în cap, și dormim aici. Of, Doamne, de-ați ști ce mi-e frică ca nu cumva prin găurile astea să intre vreun șarpe… Da’ unde, draga mătușii, să ne ducem? Nepoțica mai stă pe la mănăstire, dar noi? Nu putem să stăm tot timpul acolo. Vreau la casa mea... Sunt trecută de 70 de ani și vreau să mor aici, dar nu înainte de a o acoperi cel puțin, că pereții să-i îmbrac știu precis să nu voi mai apuca”, ne spune plângând femeia. De bucătărie, baie, lumină, ori vreun aragaz unde să pregătească ceva de-ale gurii - nici pomeneală! „Iată aici ne spălăm”, ne arată cu mâna mătușa Maria în direcția unei sticle din plastic plină cu apă și întoarsă cu gura în jos, iar alături – un cuptor improvizat: „pregătim ceva de-ale gurii. Lemne nu avem, mai strângem crengi uscate, de pe la lăzile de gunoi mai adunăm tot felul de boarfe, hârtii cu care aprindem focul. Asta e toată bogăția agonisită de-o viață”. Chiar și așa, în micul colț al casei unde se adăpostesc cele trei suflete, fiecare lucru își are locul lui – îngrijit, curat și bine amenajat.

Se hrănesc din cerșit și de pe la gunoi

Nu se plânge de soartă, se roagă doar să fie sănătoasă și se bucură că mai sunt și oameni buni cu inimi mari care le întind cel puțin o bucățică de pâine. Duminica și în zilele de sărbătoare merg cu regularitate la biserica din localitate, mai câștigă câte o bucățică de colac, iar peste zi umblă prin piața din oraș în speranța că vreunul dintre comercianți le va întinde ceva de mâncare. „O roșie, un cartof, un castravete, așa mai alterate cum sunt, dar pentru noi sunt delicatese. Sunt și femeiuște care vând plăcinte, ș-apoi când trecem pe lângă ele, își mai fac vreo pomană cu noi și ne dau câte-o plăcintă. Doamne! De îmbrăcat, ne îmbrăcăm tot cu ce ne dau cei buni la inimă”, ne povestește mătușa Maria în timp ce lacrimile o podidesc din nou.

De când a ajuns în această situație, mătușa Maria ne spune că ochii nu i s-au mai uscat, iar somnul nu a mai fost somn. Este mereu în căutare și nu știe pe unde să o apuce în speranța că va găsi lumina de la capătul tunelului. „Știu că și în țară e greu acum și nimeni nu este dator să-mi dea ceva, dar nici așa nu mai pot. Cred că nici ceea ce mi se cuvine nu mi se dă. Chiar nu merit eu un ajutor social de la stat? Sunt oameni sănătoși, tineri și primesc ajutor social ori indemnizații, dar mie îmi spun că nu mi se cuvine. Motivează că nu avem un loc stabil de trai. D-apoi cum să avem, mătușii, când iarna suntem nevoite să ne adăpostim pe unde apucăm ca să nu înghețăm? Când se încălzește, revenim la colțișorul nostru, așa bătut de ploaie și de vânt, dar e al nostru și ne încălzește că, de, mai bine ca acasă nu este nicăieri în lume”, susține femeia.

Ne-a privit îndelung la plecare, tăcută și cu lacrimi pe obraji. Acestea trădau tot necazul prin care trece femeia la vârsta când ar trebui să se bucure de copii, nepoți și să aibă o bătrânețe liniștită, fără griji și la casa ei. I-am spus la revedere, dar nu ne-a răspuns. Abia când ne-am îndepărtat la câțiva metri, am auzit-o repetând încă o dată dorința pe care o are de ani buni: „Să dea Domnul ca, a doua oară când veți veni la mine, să-mi fie casa acoperită și să vă pot primi la masă așa cum e tradiția la moldoveni”.