Noile teze din aprilie - teleterapie cu Vladimir Putin

Contre-jour

Există în Rusia o instituție care funcționează ireproșabil de 14 ani încoace, și anume - întâlnirile televizate ale lui Vladimir Putin cu țara. În cei 16 ani de domnie, liderul de la Kremlin a ratat doar două asemenea ocazii. Explicațiile sunt simple: în primii ani de la instalarea sa la putere, Putin încă nu reușise să-și subordoneze întreaga presă, trebuiau distruse NTV, TV 6 și alte câteva oaze de jurnalism independent care înfloriseră pe timpul lui Elțîn.

De data aceasta, evenimentul a fost organizat primăvara, în aprilie, când se mai dezgheață și Rusia. Celelalte întâlniri aveau loc iarna, în decembrie, iar cei care așteptau să-i pună președintelui o întrebare – oameni din diferite colțuri ale țării, de la Stavropol până-n Sahalin și-n Kurilele anexate – trebuiau să aștepte în ger ore în șir. Se vede că sugestiile puținilor ziariști care mai îndrăznesc să strecoare o notă critică, uneori ironică, la adresa „țarului” și-au făcut efectul.

La întâlnirea din 14 aprilie totul a fost perfect regizat. N-a fost formulată nicio întrebare care să-l deranjeze pe Putin, la care el să nu fi putut răspunde. Nimeni nu l-a întrebat de războiul din Ucraina, despre rostul și costurile intervenției Rusiei în Siria, despre faptul că s-a certat cu toți vecinii (Rusia pare acum o cetate asediată), nimeni nu a remarcat că sărăcia în țară a atins cote catastrofale. Dar nici despre miliardarii ruși n-a fost chestionat îndeajuns – mulți dintre ei prieteni apropiați ai președintelui, precum violoncelistul Serghei Roldughin –, deconspirați de afacerea „Panama Papers”. Comentariul președintelui despre „mecenatul patriotic” al lui Roldughin, care a cumpărat din banii săi două viori și două violoncele pentru orchestrele din Rusia, a sunat ca o batjocură.

Putin a răspuns la 80 de întrebări, câte au încăput în cele aproape 4 ore cât a ținut „dialogul”, dintr-un total de aproape 3 milioane de întrebări formulate de cetățeni (cum țineau mereu să amintească moderatorii și ziariștii care asigurau transmisia). Bun, trebuia să existe și niște note, așa, mai abrazive, pentru credibilitate și s-au strecurat și întrebări despre clasicul „ЖКХ” din Rusia (serviciile comunale) – ajuns în mare paragină, un sistem care nu mai merge, încât președintele este rugat să intervină ca să înlocuiască sau să repare țevile ruginite din Voronej sau Penza... La alte întrebări, oarecum incomode, legate de faptul că se închid spitalele și că lipsesc medicamentele, Putin mima o „salutară îngrijorare” (cum ar spune imagemaker-ii săi), declara ritos că aceste neajunsuri trebuie studiate și remediate, cetățenii doar să trimită niște demersuri scrise și funcționarii de la Castel (de la „Castelul” lui Kafka) se vor ocupa neapărat de aceste probleme.

O chestiune „delicată” a atins faimosul „telekiller” Serghei Dorenko. El a întrebat dacă în lupta cu opoziția din „afara sistemului” (alde Aleksei Navaliny, Garry Kasparov, pe scurt: toți cei din „coloana a cincea”, plătiți de Departamentul de Stat American ș.a.) există reguli sau dacă orice metodă e bună, dacă e eficientă. Putin i-a răspuns că își dă seama la cine face aluzie jurnalistul, la Ramzan Kadîrov, dar ar trebui să aibă înțelegere, să fie atent la nuanțe, pentru că liderul cecen este un om care a luptat în pădure și în munți cu „ocupanții” ruși. Există totuși o evoluție în biografia personajului, nu o putem neglija. Și speră că Ramzan Kadîrov va fi conștient de responsabilitatea ce cade pe umerii săi.

Vladimir Putin n-a mai reluat și de această dată sinistra frază, devenită celebră, rostită după asasinarea lui Boris Nemțov, o frază care de fapt îl deconspiră: „Nu e obligatoriu ca cineva să fie omorât, dacă are o altă opinie decât a noastră” („Но это совсем не факт, что человека нужно убивать”). Dar chiar dacă liderul de la Kremlin nu a articulat aceste cuvinte, din subterana memoriei culturale îmi răsare în minte, peste putință de împotrivire, un comentariu în același spirit, rostit de un alt Vladimir, predecesorul lui Putin, și devenit folclor rusesc de esență tare. E vorba de Vladimir Lenin, care după ce ascultase un grup de săteni înfometați de pe Volga, primiți mai devreme în audiență de Dzerjinski, șeful poliției politice CK, a exclamat: „Aaa, Felix Edmundovici. Un suflețel de aur!... Deși ar fi putut să vă împuște!”. („Ааa, Фелих Едмундовичь! Милейший души человек!... А ведь moг бы и zастрелить!”)

Foarte populare au fost și de această dată în cadrul conferinței anuale a președintelui rus întrebările puse de copii. O fetiță, Angela, l-a întrebat care ar fi cele trei dorințe pe care le-ar adresa peștișorului de aur, dacă l-ar prinde (cum se întâmplă adesea în basmele populare rusești). Președintele a răspuns pe un ton doar aparent glumeț, că nu ne va ajuta nici Dumnezeu, nici țarul, nici eroul atotputernic, prefăcut în peștișorul cel fermecat, pentru că totul trebuie să facem singuri, să nu așteptăm miracole.

O altă copilă, Varea, c-un instinct politic dezvoltat prematur, l-a întrebat pe Putin pe cine va salva în acest an de la înec: pe Erdogan (președintele Turciei) sau pe Poroșenko (președintele Ucrainei), așa cum, generos, îl salvase în 2015 pe Barack Obama, când venise – el, domnul Putin – cu inițiativa intervenției în Siria. Vladimir Vladimirovici și-a luat o pauză pentru a produce efect psihologic și, imprimând vocii sale o tonalitate plină de înțelesuri, a spus că dacă cineva ține cu tot dinadinsul să se înece, nu mai e nimic de făcut, omul acela nu poate fi salvat (!). Acest argument sapiențial al președintelui a trezit reacția aprobatoare, chiar extatică a lui Nikita Mihalkov, pe care a surprins-o oportun obiectivul camerei de luat vederi. Regizorul a stat în primele rânduri și și-a privit idolul cu admirație pe toată durata conferinței.

În răspunsurile lui Putin – virile, tranșante, hotărâte - se regăsea și el, Mihalkov, și mai ales se regăsea vechea sa credință că în fruntea Rusiei stă un bărbat curajos, puternic, care spune lucrurilor pe nume și care are o replică inteligentă, demnă de reținut, pentru orice provocare. Iar în momentul când s-a comunicat că în cele 3 ore și ceva de dialog cu țara, în urma întrebărilor adresate de cetățeni președintelui, au fost deja pornite câteva cauze penale împotriva „sabotorilor” din teritoriu, a șefilor corupți care întârzie plata salariilor (directorul combinatului de pește din or. Șikotan), sala a fost străbătută de o rumoare aprobatoare: era demonstrația peremptorie, era certitudinea confirmată a unui adevăr imposibil de contestat: Putin e omul care rezolvă totul, Putin e omul acțiunii.

Ședința de teleterapie cu VV Putin, deși bine regizată (s-au făcut repetiții câteva zile, a relatat presa, cu publicul care l-a anturat admirativ pe președinte), a avut un aer de tragicomedie, în care actorii încercau să-și îndeplinească rolurile conștiincios. El, președintele, ne minte, noi îl credem și, ascultându-l, chiar ni se pare că trăim mai bine. Așa funcționează terapia televizată a „vraciului” Putin: e făcută să dea senzația că statul mai funcționează și mai ales să transmită poporului mesajul capital că fără Putin Rusia se prăbușește, se pulverizează, dispare de pe hartă. Tocmai de aceea avertizează și Nikita Mihalkov, printr-o exprimare sugestivă de mare artist: „să nu clătinăm corabia pe timp de furtună”. Concluzia e una și unica: prezența lui Putin în fruntea Rusiei ar trebui eternizată prin instituirea unei dinastii laice de rit… scoțian!? O, nu! De rit KGB-ist.