Jurnalul zilelor ce trec – Sciții, „Gorby” și Nadejda Savcenko

Contre-jour

În zilele în care era sărbătorit Mihail Gorbaciov, care a împlinit pe 2 martie a.c. 85 de ani, am avut imprudența să privesc mai mult televiziunile rusești, la rugămintea unor oaspeți străini, traducându-le pe ici pe colo. Așa i-am revăzut pe infatigabilul talk-show-man Vladimir Soloviov și grupul său de invitați aleși pe sprânceană. Aberațiile pe care le debitau mi-erau cunoscute, dar ce mă preocupa era să urmăresc reacțiile de stupoare ale prietenilor mei. Văzuseră mostre de propagandă putinistă – nu mai e nimeni inocent din acest punct de vedere în epoca Internetului –, dar o așa „desfășurare live” a oribilului nu mai apucaseră.

Erau uluiți de chemările pătimașe ale invitaților lui Soloviov la continuarea invaziei în Ucraina, acolo unde Rusia și-a luat „un respiro tactic” („…trebuie să înaintăm spre Harkov!”), și la atacarea Țărilor Baltice – operațiune care, după opinia lor, nu poate fi o problemă pentru numeroasa și bine echipata armată rusă.

Comentariul final al confraților mei, arătând cu degetul spre ecranul televizorului, a sunat ca un verdict: o țară care este condusă de o adunătură de idioți ca aceștia este condamnată la dispariție: „Acum te înțelegem când spui că nu poți privi televiziunile rusești!”.

Ce-a mai rămas din moștenirea lui „Gorby”?, m-am întrebat. Mai nimic. Nu există libertatea presei și a întrunirilor, au dispărut alegerile libere. Singura realizare care mai păstrează amintirea reformelor din epoca perestroikăi este posibilitatea rușilor de a călători peste hotare (cine își poate permite), dar și acest drept este amenințat. Regimul Putin a făcut ca Rusia să involueze cu decenii în raport cu speranțele și schimbările din anii ‘90, de după destrămarea Uniunii Sovietice.

***

„Înduioșător” șantajul lui Putin de la Adunarea Generală a Națiunilor Unite. După o pauză în care nu s-a mai întâlnit cu liderii lumii, acesta le-a propus crearea unei coaliții internaționale împotriva fundamentalistului terorist. Demersul disperat al lui Putin deconspiră felul în care își construiesc rușii de-a lungul istoriei relațiile cu Occidentul: dacă nu vă aliați, dacă nu vreți să creăm un front comun în Orientul Mijlociu, atunci veți avea probleme cu noi. Această atitudine mi-a amintit de poemul „Sciții” al lui Aleksandr Blok, scris în ianuarie 1918, într-un moment în care Rusia lui Lenin semnase o pace separată cu Germania, ieșind din război și îndemnându-i și pe ceilalți aliați ai săi să facă același lucru. Apelul rușilor a rămas fără răspuns, războiul a continuat și chiar s-a întețit. Blok a fost dezamăgit și înfuriat: „Veniți la noi! Războiu-n minte-i viu/ Veniți! Vă-ntindem pașnicele brațe!/ În teacă paloșul! - cât nu e prea târziu -/ Veniți, tovarăși, vom trăi ca frații!// De nu, să știți, că nici nu ne-ar păsa!/ Putem cunoaște perfidia-ntreagă!/ Și veac de veac amar v-ar blestema/ Urmașii voștri slabi și storși de vlagă!// Vom rătăci prin codrul secular,/ Lăsând Europa voastră lăudată./ Vom sta deoparte. Ne-om întoarce iar/ Spre voi cu mutra noastră asiată.”

Blok formulează un șantaj: ori ne acceptați așa cum suntem, ori riscați să vă confruntați cu noi: „Sunteți destui. Noi – nesfârșit puhoi./ Cercați: ne-om măsura cu vrăjmășie!/ Asiați suntem, cu sânge scit în noi,/ Cu ochi pieziși și plini de lăcomie!// Voi veacuri vreți, noi vrem un singur ceas./ Supuși ca robii fără de prihană,/ Cu scutu-n mână, pavăză-am rămas/ Între mongoli și rasa europeană!” (Traducere M. Djentemirov și M. Calmicu, din volumul „Versuri alese”, 1956).

***

Procesul Nadejdei Savcenko, pilotul militar ucrainean răpit și judecat de ruși, a revelat că majoritatea oamenilor – dintre cei care comentează abundent – nu au noțiuni juridice elementare. Nu contează ce atitudine ai față de această persoană, dacă crezi în ceea ce spune. Nu contează nici dacă o tratezi drept femeie sau soldat, dacă îți place sau nu, dacă s-a comportat sfidător, făcând gesturi obscene în timpul procesului. Toate acestea nu contează sau n-ar trebui să conteze în primul rând. Ar trebui să conteze un singur lucru: împotriva acestei femei, răpite de pe teritoriul țării sale, nu sunt dovezi ale vinei care i se încriminează. Iar argumentația apărării, care a demolat întreg eșafodajul celor care o vor condamnată, nu a fost luată în considerare de către magistrați. Aici ar trebui să se oprească disputele. Savcenko poate fi condamnată doar dacă sunt demonstrate acuzațiile care i se aduc. Până atunci, Nadejda Savcenko este un erou și o martiră.

„Inchizitorii” Nadejdei Savcenko au încercat prin ea să judece un întreg popor, de aceea au vrut să fie sadici, au vrut s-o umilească, s-o tortureze, s-o frângă moral. S-au înșelat. Și cum spune această femeie curajoasă în ultimul cuvânt care i s-a îngăduit înaintea pronunțării sentinței, dacă ea nu va mai fi, vor veni să-i țină locul, acolo, în celulă, alți ucraineni, pentru că Nadejda Savcenko este speranța și sufletul noii Ucraine.

Întrebarea capitală este când vom vedea un proces împotriva celor care au declanșat războiul în Ucraina? Pentru că de-acolo a pornit totul. Și cineva, la Moscova, tare ar vrea ca lumea să uite.