Cruci, biserici și cărți

Contre-jour

O rudă de-a mea, stabilită de mai mulți ani în Italia, a petrecut o minivacanță la Chișinău. Îi este dor de R. Moldova și, poate, va reveni cândva. Am constatat, cu bucurie, o schimbare în felul ei de a percepe și evalua lumea, cu o exigență și o luciditate pe care, sincer, nu i le bănuiam înainte.

A fost șocată să afle că primăria a oprit apa caldă tocmai pentru o lună. Noroc că avem boiler, că nu ieșea în oraș fără să facă un duș. S-a revoltat că cineva din blocul vecin a organizat, aproape de miezul nopții, pe la 23.00, un spectacol de focuri de artificii, sărbătorind cei trei ani și jumătate ai feciorașului Călin. A stat la balcon să vadă cum vine poliția și cum individul, de fapt grupul chefliilor, e luat la întrebări. Însă nu a venit nimeni. A vrut să sune la poliție, dar am rugat-o să nu o facă, pentru că ea pleacă în Italia, iar eu rămân aici, cu minunații mei vecini. Spune o vorbă: cu vecinii trebuie să te împaci mai bine decât cu rudele.

Dar marea ei revelație, în plimbările lungi pe care le făcea pe stradă, ca să cunoască și să simtă mai bine cartierul Ciocana, a fost să numere peste 20 de cruci plantate de o parte și alta a arterelor Mircea cel Bătrân și Alecu Russo. Cruci aproape la fiecare stație de transport public, înfășurate în ghirlande și coroane, având gravate sub fotografiile decedaților o inscripție aproape invariabilă: „Răpus aici de moarte grabnică”. Tot pe același traseu a numărat cinci biserici, dar fără să țină cont că mai la deal, pe Sadoveanu – stradă paralelă cu Mircea cel Bătrân – mai sunt încă vreo trei. I-am spus rudei mele, tot discutând despre invazia crucilor în Chișinău, invazie care nu deranjează nici primăria și nici clerul, deși există totuși cimitire și un anumit respect pentru cei decedați, că mergând la o zi de naștere în Chișinău, la o familie pe care nu o vizitasem de ceva timp, am dat în fața blocului lor, lângă stradă, chiar peste un adevărat mormânt: avea o coroană proaspătă și o candelă aprinsă. A fost o imagine care m-a răscolit, probabil nu doar pe mine, mi-a marcat starea de spirit pe toată durata acelui eveniment festiv. Le-am spus gazdelor despre această senzație neplăcută pe care am trăit-o venind spre ei și mi-au explicat, stânjeniți, că nu pot face nimic cu durerea omului, că problema ar trebui să și-o asume autoritățile locale, adică să nu aducem cimitirul printre cei vii. Mulți oameni ar fi de acord cu această „separare a planurilor”, dar nu s-au gândit să protesteze, pentru că firescul sentiment de pietate în fața morții te oprește cumva să îți manifești indignarea.

Plimbându-se pe stradă, ruda mea nu a prea găsit, în schimb, librării la Ciocana. În locul „Casei Cărții” de pe Mircea cel Bătrân nr. 9, unde cumpăra, pe vremea studenției, literatură artistică, se află acum o biserică ortodoxă a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, alături de o terasă luxuriantă: „Draft Timișoara”. I-am spus rudei mele, glumind amar, că probabil ctitorii noului locaș de cult se vor fi gândit, compensatoriu, atunci când și l-au ales patron pe Sfântul Gheorghe, la directorul Editurii „Cartier”, Gheorghe Erizanu, cel care a făcut apeluri disperate să fie salvată librăria, dar nu l-a auzit nimeni. Îmi amintesc că Librăria „Casa Cărții” de la Ciocana fusese inaugurată, în iunie 1997, în cadrul unui eveniment elitist (cum nu a mai cunoscut acest sector al capitalei), în prezența edilului-șef de atunci, Serafim Urechean, și a primarului de București Viorel Lis. Un respect pentru carte pe care, din păcate, nu i-l mai putem atribui lui Dorin Chirtoacă, actualul primar al Chișinăului, de vreme ce în mandatul său în locul librăriei (pentru care a refuzat prelungirea contractului de arendă) a fost instalată o biserică înghesuită de blocuri, berării și crame. Într-adevăr, de ce să mai citești, dacă ți se oferă o cale mult mai lesnicioasă de a-ți salva sufletul și de a-ți liniști conștiința.

***

În sarabanda ordinelor și medaliilor decernate de președintele Timofti (decretul a stârnit mare vâlvă), l-am descoperit și pe preacuviosul mitropolit Vladimir. Mă gândesc că, dată fiind subtila și chiar paradoxala interpretare pe care o dă președintele Timofti contribuției celor decorați la europenizarea R. Moldova, s-ar putea ca într-o viitoare listă prezidențială a militanților pro-UE să-l găsim și pe episcopul Marchel, căci la felul oribil și dezgustător în care a protestat și încă mai uneltește împotriva apropierii R. Moldova de civilizația occidentală i-a făcut pe basarabeni să vrea tot mai mult în Europa și să se îndepărteze de Rusia. Așa că, zic eu, să așteptăm noi decrete prezidențiale. Și, bineînțeles, noi victorii pe calea europenizării.