Valeriu Jereghi: „În dorința de a ne aranja propria viață, uităm de copii”

Realitate // „Șapte ani, două filme, doi copii, două destine - aceeași țară tristă”

De curând a fost lansată o peliculă dramatică despre soarta unei micuţe ai cărei părinţi sunt despărţiţi şi care şi-au creat fiecare o altă familie, iar copila rămâne cu bunica. Este vorba despre filmul „Milika” - o coproducţie europeană dintre Franţa, Polonia şi Republica Moldova. Acesta a fost proiectat împreună cu filmul „Arrivederci”. Mai multe despre noua peliculă ne spune regizorul acesteia, Valeriu Jereghi.

Domnule Jereghi, de ce ați ales să explorați în continuare această dramă a societății noastre legată de copii și părinți?

Mă-ntreb ai cui actori suntem noi în viața aceasta? Cine este scenaristul și regizorul acestei epopei de eliberare a statului moldav de băștinași? Nu este oare un capitol într-un scenariu bine gândit de altcineva, ca să ajungem într-o bună zi în Piața Marii Adunări Naționale mai multe naționalități și să strige fiecare în limba lui „bravo” echipei de filmare?

Eu poate sunt maximalist, dar așa este profesia noastră. Să facem copii știm cum. Dar ce facem cu ei mai departe? De mulți ani de când ne-am proclamat țara independentă, am uitat de grija copiilor noștri. Ne-am cam schimbat, rătăcindu-ne pentru agonisiri.

Copiii noștri au rămas în afara acestui sistem. Ei sunt mici. Ei nu înțeleg nici despre independență, nici despre alte limbi străine. Ei au în fața ochilor o viață reală.

Ce mesaj ați dorit să transmiteți prin această peliculă?

Filmul „Milika”, cu toată frumusețea și poetismul lui, are o bogăție foarte mare în sine însuși. El este simplu, pentru că este despre oameni. Nu contează din care țară sunt acești oameni sau de care naționalitate sunt ei. Peste tot este aceeași problemă. Noi, în dorința de a ne aranja propria viață, uităm de copii.

Multă lume se regăsește în acest film. După premiera peliculei, vă spun sincer că cele două remarci principale au fost: „Mi-aș dori ca acest film să fie mai lung” și „Ați făcut filmul despre mine?”.

O doamnă din sală s-a apropiat cu lacrimile în ochi și mi-a spus că s-a regăsit în acest film și că niciodată n-o să se mai îndepărteze de copilul ei. Ea a venit ca la spovedanie. Iată ce poate face un film.

De unde este inspirată povestea Milikăi?

Poveste este inspirată din adresarea producătoarei Lily Paul din Franța, care m-a telefonat și mi-a spus că a văzut-o pe Emilia, care trebuie filmată urgent, pentru că o vom scăpa. Copilul se schimbă. În Europa este un gol acum în filmele cu participarea copiilor și pentru copii.

M-a întrebat de câte luni am nevoie pentru scenariu, iar eu i-am spus că mâine dimineață va fi gata. Această propunere parcă a fost venită de Sus.

Producătoarea s-a bucurat mult de talentul și posibilitățile pe care le au băieții noștri în acest domeniu. „Milika” este filmul echipei și fiecare membru al acesteia are drepturi de autor asupra acestui film. Autorul adevărat al scenariului este însă Emilia, la vârsta ei de cinci ani pe care îi avea atunci, deoarece toate liniile de subiect și toate episoadele le-am discutat cu ea.

Personajele sunt interpretate de oameni din diferite domenii, de la muzică până la drept? Cum ați ales interpreții de roluri?

Eu îi aleg după coincidența personajului cu un om din viața reală. Mie îmi trebuia un personaj, care și-a pierdut toată viața cântând pe la nunți. Îmi trebuia un personaj emoționant și, totodată, firav. Oricât de istovit ar fi el de viață și de drumuri, trebuia să fie un om sentimental și distanțat de copil.

Așa s-a întâmplat că eram la un concert cu familia și am văzut în scenă un băiat care coboară în sală, este aplaudat de toată lumea și este foarte carismatic. Așa am făcut cunoștință cu Anatol Mârzenco. M-am apropiat de el și l-am invitat să-și joace rolul.

Tot așa a intrat în film avocata Violeta Gașițoi. Personajul acesteia, mama care își aranjează foarte bine viața, cred că i se potrivește. M-am gândit că această femeie frumoasă, care poate fi și foarte caldă și foarte rece, ar putea juca rolul celor pe care îi judecă. Unicul actor profesionist a fost Boris Bechet.

Spectatorii și-ar dori un film mai lung. De ce ați optat pentru un scurtmetraj?

La început, așa au fost condițiile, dar eu, de fapt, aș dezvolta acest subiect. Eu aș face partea a doua a acestui film. Ca spectator, văd că mama copilei a mers pe o cale greșită, ducându-se la acel „Rambo”. Tatăl, care ia balerina aceea falsă, de asemenea greșește. Eu văd că mâine-poimâine se va termina acest moft al lor.

Partea a doua aș face-o cum fiecare a ajuns la despărțirea de acest joc nefiresc. O despărțire care să li se întâmple ambilor într-o duminică în care Milika să îi strângă de pe drumuri și să îi aducă acasă. Asta e partea a doua a filmului pe care aș face-o chiar astăzi. Dacă acțiunea din film se desfășoară toamna, în partea a doua aș face-o iarna.

Peliculele „Arrivederci” și „Milika” au fost proiectate împreună. Cum se îmbină acestea?

Când am prezentat filmul „Arrivederci” la Parlamentul European, am intuit că acest film cere o continuitate, adică ce se va întâmpla în aceeași țară, în același loc peste zece ani. E o altă familie, un alt copil, dar în principiu, ce s-a schimbat, doar imaginea care acum este color. M-am gândit că, prezentate împreună, ar fi foarte potrivite cu mottoul: „Șapte ani, două filme, doi copii, două destine - aceeași țară tristă”.

Cum considerați că a evoluat cinematografia din R. Moldova în ultimii șapte ani?

Nu a evoluat deloc. Cinematografia este, totuși, un produs bazat pe posibilități financiare. Eu îmi doresc susținere din partea statului, pentru că este nevoie. Este și obositor atunci când în străinătate tu ești scenarist, regizor, producător, director de studio, ministrul Culturii, prim-ministrul, președintele țării și bancher. Nu este serios.

Eu îi doresc țării mele să deschidă ochii, să ciulească urechile la ce se-ntâmplă în lume. De ce nu este susținere în lupta aceasta politică, pentru că am rămas fără cinematografie, au rămas doar cu subiecte plătite tot pe la televiziuni, care nici nu vor să audă unele de altele. Iată la ce s-a ajuns.

Credeți că este necesar un Centru Național de Cinematografie?

A fost necesar mai demult. Astăzi cred că ar trebui de căutat altă formă. Poate o fundație internațională serioasă. Coproducțiile internaționale pot fi astăzi numai prin aceste fundații. Altfel, nu ar mai fi efectiv acest Centru. Europa nu are nevoie de susținerea financiară a unui Centru care obligatoriu va fi în slujba ideologiei locale.

Vă mulțumim!