Un regizor moldovean la Moscova

„Cântăreața cheală”// Teatrul absurdului a ajuns în premieră pe scena Teatrului de păpuși „Ognivo”

Veaceslav Sambriş a semnat regia spectacolelor „Veghe” şi „Şefele” din repertoriul Teatrului „Eugene Ionesco”, ultimul montându-l şi la Tokio. Tot el a pus în scenă spectacolul „Cântăreaţa cheală” de Eugene Ionesco, cu studenţii de la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. Recent, spectacolul „Cântăreaţa cheală” a fost jucat în premieră pe scena Teatrului de păpuşi „Ognivo” de la Moscova, avându-l ca regizor pe Veaceslav Sambriş.

Dragă Veaceslav Sambriş, „Cântăreaţa cheală” este primul spectacol din genul absurdului montat pe o scenă a teatrului rus de păpuşi. Te simţi un deschizător de drumuri?

A mai fost o încercare de montare a unei piese de teatru absurd, dar nu a prea mers. Publicul de acolo este deprins cu textele marilor scriitori clasici, texte care au subiect, conflict, logică..., or la Ionesco nu le găseşti. Totul e absurd, ilogic. Mi-ar plăcea să mă simt un deschizător de drumuri chiar aici, la Chişinău, pentru că aici e un teren liber de a face un teatru de păpuşi pentru maturi, nu neapărat în genul absurdului.

Te gândeşti să aduci acest spectacol şi la Chişinău?

E un vis al meu să-l aduc aici. Aş fi dorit să fac acest spectacol şi la Chişinău. Aici e un teren gol pentru un asemenea gen de teatru, dar posibilităţile sunt foarte mici, exagerat de mici chiar. E vorba, în primul rând, de finanţe. Păpuşile sunt foarte scumpe. Nu avem nici pictori care le-ar face la nivelul celor care au fost făcute la Moscova.

De ce ai optat pentru păpuşi, dar nu pentru oameni vii?

Personajele din „Cântăreaţa cheală” sunt mecanice ca nişte marionete, caricaturale, groteşti. Ele se conformează la orice reguli, sunt lipsite de personalitate şi conduse parcă de cineva, aşa cum suntem şi noi în mare parte. De asta am fost curios să văd acest text în teatrul de păpuşi. Ca să adaptezi un text dramatic şi să-l faci în teatrul de păpuşi, trebuie să fii super-motivat, trebuie să ştii de ce-l faci în teatrul de păpuşi, şi nu în dramă. Există riscul să faci un text dramatic în teatrul de păpuşi şi spectatorii să nu înţeleagă rostul păpuşilor şi să se întrebe la ce bun păpuşile când actorii se descurcă şi singuri de minune. În „Cântăreaţa cheală” lucrurile sunt clare. Vorba lui Ionesco: „Personajele mele sunt ca nişte marionete”.

Cum a întâmpinat publicul această formulă nouă de teatru pentru el?

Publicul aproape că s-a împărţit în două tabere: cei care sunt încântaţi şi cei care nu înţeleg. Am fost nevoit să fac o chestie înainte de spectacol – ieşea personajul Mery în faţa spectatorilor şi-i anunţa: „În timpul spectacolului e de dorit să vă relaxaţi creierii, să nu încercaţi să găsiţi aici o logică sau un subiect, sau un conflict, sau o istorie, pentru că nu o să găsiţi”. Oricum, în timpul spectacolului auzeam întrebări din sală. De exemplu, la scena când apare cuplul Martin şi aceştia sunt anunţaţi ca şi soţii Martin şi începe scena clasică: „Mi se pare că v-am văzut undeva. Da, şi eu v-am văzut undeva. Da’ nu v-am văzut cumva...? Dar nu-mi aduc aminte”, doi spectatori se întreabă: „Ei doar sunt soţ şi soţie, cum adică nu se cunosc?”.

Neînţelegerea textului vorbeşte despre nivelul publicului?

Ca gen de teatru, teatrul absurd e ceva ce nu prea le aparţine, îi cam depăşeşte şi ei îl văd ca pe ceva inutil, fără folos. Există o tradiţie teatrală destul de bine înrădăcinată în Rusia: marii clasici, scriitura clasică. Chiar şi actorii, în timpul repetiţiilor, îşi exprimau această frică: „Nu ştim cum o să perceapă spectacolul spectatorii. La noi nu merge absurdul, nu merge sub nicio formă”. Cum să nu înţeleagă, îi întrebam. Doar sunt aceiaşi oameni ca şi la noi, ca şi peste tot în lume, care trăiesc aceleaşi situaţii absurde zi de zi. M-am convins într-adevăr că sunt şi spectatori care nu înţeleg şi nici nu vor să depună nici cel mai mic efort ca să înţeleagă.

S-au făcut foarte multe montări şi adaptări după această piesă. Ce aduci nou prin această punere în scenă?

Spectacolul în sine nu ştiu dacă aduce ceva nou. Sunt aceleaşi probleme: lipsa de comunicare, degradarea umană... Deseori mă întreb: oare cum trebuie să fie acel nou, ce-i aceea nou în teatru...? Nou este prezenţa păpuşilor în acest spectacol.

Ce înseamnă să regizezi o piesă de teatru, dincolo de interpretarea personală dată textului?

A regiza o piesă de teatru înseamnă, înainte de toate, responsabilitate, nebunie, nervi... Sunt multe întrebări la care trebuie să răspunzi: cum vezi tu textul acesta, ce vrei să spui cu el, de ce-l montezi azi, aici, în contextul acesta, în spaţiul acesta?...

Teatrul de la noi merge în rând cu ceea ce se întâmplă în arta teatrală în Occident?

Într-un timp ziceam că teatrul nostru a rămas cu trei secole în urmă. Acum nici măcar asta nu e valabil, iar ceea ce se întâmplă mi se pare mult mai grav. Se montează tot felul de comedii ieftine, drame lacrimogene, patetice, cu un limbaj neclar - spectacole pentru publicul larg, ca să aducă bani. Din păcate, eu nu pot să vorbesc despre un nivel la acest capitol.

Dacă e să facem abstracţie de teatrele de stat şi să ne orientăm către cele de alternativă, cum ar fi teatru-spălătorie, Foosbook…

E o bucurie că sunt aceste teatre. Ele vin cu un alt fel de teatru, o altă abordare. Sunt genul de teatru sincer, ca o rană deschisă, care pun în discuţie nişte probleme, prin spectacole-document, performance-uri care au la bază o temă sociala etc....

Ce înseamnă să ai un stil propriu în regia de teatru?

Să ai o marcă a ta.

Care e „marca Sambriş”?

Nu m-aş grăbi să zic „marca Sambriş”, pentru că încă nu am descoperit-o. Mă descoperă alţii:

„A, e mâna lui Sambriş!”, „A, e spectacolul lui Sambriş!”. Am făcut primul spectacol, pe urmă al doilea, şi-mi păreau super-diferite unul de altul, deşi lumea zicea contrariul. Poate ar trebui să mă simt flatat, dar mă simt cumva ciudat pentru că eu încă nu înţeleg care e stilul meu.

Eşti încă în căutarea lui...

Da, şi sper încă să-l caut. Altfel, aş risca să mă conformez, să mă şablonizez, să devin neinteresant. Iar asta e cel mai grav şi cel mai tragic pentru un artist.

Îţi mulţumesc mult pentru dialog.