Text de Viorel Mardare: Chişinău, mon amour

Colegul nostru Viorel Mardare trece printr-un moment greu al vieții sale. Pe un pat de spital, în Austria, Viorel duce acum o luptă aprigă cu cancerul. După o campanie surprinzătoare, tânărul regizor și jurnalist a acumulat suma inițială necesară pentru tratamentul său. Astăzi, apropiații săi au anunțat că primele sesiuni de chimioterapie nu au avut rezultatele scontate și mai sunt necesare 60 de mii de euro pentru a-l salva pe Viorel.

CITIȚI și Un nou APEL: Viorel Mardare mai are nevoie de 60 de mii de euro. Prima sesiune de chimioterapie nu a avut rezultatul dorit

Ziarul NAȚIONAL a decis să preia articole semnate anterior de Viorel Posmotrel-Mardare în revista „VIP Magazin”, pe care le vom publica și în zilele următoare, ca să vă convingeți încă o dată de talentul colegului nostru care merită să trăiască:

„Chișinău, mon amour

Eu sunt foarte prost, când mă îndrăgostesc. Asta, din câte îmi mai amintesc. S-a întâmplat vreo zece ani în urmă, ultima dată. Matincă. Trei lucruri le ţin minte însă tare precis — tremuriciul picioarelor, gâdiliciul burţii şi dramatica scădere de IQ.

Îmi mai amintesc de interpretări. Stai şi descifrezi. Fiecare gest, cuvânt, mişcare ale Ei. A zis că i-i foame. Doamne! Asta ar putea însemna o invitaţie la restaurant, urmată de o plimbare romantică prin Chişinăul nocturn, urmată de săruturi, sex, căsătorie, naştere de copii, nepoţi şi aşteptare cuminte a pensiei, în doi şi în fericire. De cele mai multe ori însă sms-ul cu foamea nu înseamnă decât că, în cel mult cinci minute, respectiva Ea va deschide frigiderul, scanându-l cu privirea. Şi că îşi va face un butterbrot cu cârnaţ „Doctorskii”.

Îmi mai amintesc de soartă. Începi să crezi în dânsa. În fiecare zi găseşti semne dăruite de soartă. O întâlneşti seara târziu, după ce te-ai gândit la Ea o zi întreagă. La intersecţie. Şi îi zici „noapte bună”. Doamne! Probabilitatea de a te întâlni anume la acea intersecţie, din miile de intersecţii ale Chişinăului, anume cu Ea, din jumătate de milion de ele ale Chişinăului este un semn clar de la Bojica! Sau nu este. Că dacă te uiţi mai atent pe hartă, nu-i chiar atât de mare, Chişinăul ăsta al vostru. Să se fi produs coincidenţa asta la o intersecţie tokiotă, mai puteai vorbi de soartă şi probabilităţi. Dar aşa — nu-i decât o simplă intersectare de trasee.

Îmi mai amintesc de muzică. De Tanea Bulanova, de exemplu. Mergi cu microbuzul. Treci de intersecţia la care v-aţi văzut în paragraful trecut. Şi Bulanova cântă ca despre tine. Gura ei se deschide şi de acolo ies versuri care îţi dau fiori. Ah! După asta îţi dai seama că toţi clovnii din televizor vorbesc, glumesc şi cântă despre tine. Te trezeşti că eşti cel mai bun prieten cu Kirkorov — atât de bine te ştie şi te înţelege. Va trebui să treacă timp pentru ca bratanii mei — Dima Bilan şi cu Kirkorov să recapete starea lor naturală de penibili bufoni. Până atunci însă, ei deţin şi cântă adevărul.

Noi ne iubim ţara, întrecându-ne în prostie. Profesorii de la sate povestesc copiilor despre picioare de plai şi guri de rai, fiind răsplătiţi cu copeici pentru asta. În casele noastre de cultură se ţin scenete despre singurul petic de pământ binecuvântat de Dumnezeu, în frig şi semiîntuneric. Din televizor ni se dau semne şi noi le descifrăm. Cutare s-a întâlnit cu răscutare la restaurantul supercutare şi AU DISCUTAT! Nu ştim despre ce anume. Dar e un semn. Va urma ceva. Ceva bun, numaidecât. Pentru că-i iubim, suntem siguri că nu ne vor face rău. Aceşti clovni apar seară de seară în televizor şi cântă ca despre noi. Ne trec fiorii văzând cât de bine ne cunosc. Şi n-avem de unde şti că-s nişte bufoni. Penibili.

Soarta ne tot aduce personaje noi, toate fiind ultima şansă şi unica speranţă. Zecile de şanse unice apar şi dispar, deja de douăzeci de ani. Şi noi îi iubim, pe rând. Ne dezamăgesc — închidem ochii, ne trădează — iertăm, ne înşală — căutăm problema în noi. Poate n-am fost buni la pat? Poate avem puţă mititică? De când durează relaţia noastră, nimeni nu s-a gândit să îi ceară reciprocitate ţării. Să ne iubească şi ea pe noi, măcar câteodată.

Între mine şi dragostea mea actuală e o diferenţă de vârstă.

Vreo 545 de ani. Am trecut prin tare multe alături de amanta mea cea mai veche — capitala. Şi îi iertam tare multe. A lepădat fitnessul. A prins la păduchi. Se fardează ca o prostituată provincială. Îi miroase din gură. Şi-a tras operaţie plastică (din plastic). Arată ca naiba. Am văzut mai bune Şi mai frumoase la viaţa mea. Şi am uneori impresia că dragostea noastră a expirat. Şi mai am şi certitudinea că despărţirea este o soluţie.

Nu te mai iubesc decât pentru amintirile care ne leagă pe noi doi. Dar îţi mai dau o şansă, dragă capitală”.

Text publicat în ediția a 90-a a revistei „VIP Magazin”, octombrie 2011