Sfârșitul MITULUI bolșevic: Revolta marinarilor din Kronstadt

Se poate spune despre Kronstadt că a fost începutul sfârșitului pentru mitul eliberării proletariatului de sub jugul exploatării de clasă. Nu în sensul că ar fi fost primul semn al faptului că eliberarea socială propovăduită de bolșevism era doar o himeră, ci în sensul în care Kronstadt, prin reverberațiile sale peste timp, a devenit el însuşi un mit: mitul proletariatului care luptă pentru eliberare de sub jugul... puterii proletare. Este, deci, în acest sens, primul semn al trezirii din orbirea marxism-leninismului.

În martie 1921, marinarii aparținând flotei ruse a Mării Baltice s-au răsculat împotriva abuzurilor puterii bolșevice, după ce anterior sprijiniseră ascensiunea acesteia și luptaseră pentru Lenin. Marinarii staționați la Kronstadt luptaseră în 1917 de partea bolșevicilor în speranța unui viitor mai drept, iar în 1921 s-au răsculat împotriva bolșevicilor acuzând nu doar condițiile cumplite de viață, ci și minciuna cu care se înconjurase puterea bolșevică. Lenin în schimb a ordonat reprimarea în forță a revoltei: marinarii au fost uciși, închiși, deportați, iar speranța unei lumi mai bune a murit odată cu ei. Aceasta, pentru cei care au avut ochi să vadă; cei mai mulți însă au preferat orbirea.

Kronstadt ca mit fondator al anticomunismului

„UITATE... Kronstadt, Budapesta și Praga

Unde fantoma comunismului bântuie...”

Aceste rânduri au fost scrise de dramaturgul german Heiner Müller și sunt preluate din piesa „Der Findling”, scrisă în 1987 . Piesa lui Heiner Müller – considerat de mulți drept cel mai mare dramaturg german de la Bertold Brecht – tratează problema memoriei și mai ales a caracterului ei subiectiv. Personajul principal este un tânăr est-german care face închisoare fiind trădat de tatăl său care, la rândul lui, fusese trădat în speranțele sale de către Partid, acesta din urmă fiind trădat de asemenea de Stalin .

Interesantă în acest caz este însă asocierea dintre momentele Budapesta, cu referire la rebeliunea anticomunistă din 1956, Praga, cu referire la „socialismul cu față umană” zdrobit de tancurile sovietice, și Kronstadt. Autorul include așadar momentul Kronstadt (1921) în lunga serie a luptei proletariatului împotriva propriei puteri – sau, mai degrabă, așa cum proletariatul avea să descopere rapid, împotriva puterii dictatoriale ce pretindea că-i reprezintă interesele. În toate aceste cazuri, lupta clasei muncitoare pentru libertate și bunăstare a fost reprimată sângeros sub pretextul apărării drepturilor clasei muncitoare de către un partid care pretindea că deține adevărul absolut.

Leninismul sub semnul minciunii

Dictatura bolșevică s-a întemeiat pe principiul ideologic conform căruia partidul este avangarda proletariatului, cu alte cuvinte partidul știe mai bine care sunt interesele proletariatului și cum trebuie acestea promovate, chiar dacă proletariatul nu înțelegea întotdeauna realitatea politică dintr-o presupusă educație ideologică insuficientă. Așa cum remarcase Rosa Luxemburg, atunci când partidul se autoproclamă vector revoluționar în locul clasei muncitoare, calea pentru autoritarism este deschisă. Plasându-se deasupra proletariatului – ca avangardă ce se pretindea – partidul era sortit să ajungă în conflict cu clasa muncitoare. A recunoaște însă faptul că muncitorii s-au ridicat împotriva partidului muncitorilor ar fi fost – pentru comuniști – echivalentul unei sinucideri politice.

La Budapesta în 1956, precum și la Praga în 1968, cei care s-au ridicat împotriva comunismului sau au cerut schimbarea radicală a acestuia au fost tocmai muncitorii, în sens larg desigur, dar în mod cert clasele sociale pe care comuniștii pretindeau că le reprezintă. Revendicările lor erau tocmai cele conținute de principiile comuniste: libertate, bunăstare, adevăr, egalitate. În ambele cazuri însă, partidul a refuzat să accepte realitatea așa cum se prezenta aceasta, ci a ales să o deformeze prin angajarea uriașului aparat de propagandă de care dispunea precum și a represiunii armate generalizate: în ambele cazuri, ridicarea poporului a fost pusă pe seama unor presupuse elemente exploatatoare, a spionajului occidental, a „dușmanului de clasă”. Prima dată când s-a întâmplat aceasta a fost însă la Kronstadt, în 1921.

Ce s-a întâmplat la Kronstadt?

Kronstadt era o fortăreață navală rusă pe insula Kotlin din Golful Finlandei și care reprezenta baza Flotei ruse a Mării Baltice, la cca. 55 km de Petrograd. Marinarii de la Kronstadt susţinuseră revoluția în 1917 și ulterior lovitura de stat bolșevică, însă în 1921 entuziasmul inițial se epuizase deja de mult. Războiul civil și politica bolșevică a comunismului de război, cu justiția arbitrară și rechizițiile pe scară largă, stârniseră deja numeroase nemulțumiri în rândul țărănimii și proletariatului urban. Trupele Armatei Roșii conduse de Lev Troțki erau nevoite să reprime tot mai multe răscoale țărănești și greve muncitorești pentru a asigura bolșevicilor exercițiul puterii. La 26 februarie 1921, marinarii din Kronstadt, alarmați de zvonurile privind grevele, rechizițiile și represiunile, au organizat o adunare urgentă – în ciuda opoziției oficialilor bolșevici – și au hotărât să trimită o delegație la Petrograd pentru a investiga situația la fața locului.

La Petrograd, teroare, nesfârșită teroare

32 de marinari au vizitat Petrogradul a doua zi și au fost uimiți în primul rând de teama muncitorilor din fabrici de a sta de vorbă cu ei, mai ales în prezența oficialilor bolșevici sau a celor din Ceka (poliția politică rapid înființată de Lenin în locul Ohranei țariste). Cele mai multe nemulțumiri exprimate au fost minore, în principal de natură economică. Într-o lucrare dedicată subiectului, Israel Getzler consemna însă răspunsul unui muncitor care a ales să nu se mai teamă.

Acesta ar fi spus marinarilor: „Dacă tot sunteți din Kronstadt, cu care ne înspăimântă ei tot timpul, și vreți să știți adevărul, iată-l: murim de foame. Nu avem încălțăminte și nici îmbrăcăminte. Suntem terorizați fizic și moral. La fiecare cerere de-a noastră autoritățile răspund cu teroare, teroare, nesfârșită teroare. Uitați-vă la închisorile din Petrograd ca să vedeți cât de mulți tovarăși de-ai noștri se găsesc acolo după arestările din ultimele zile. Nu, tovarăși, a venit timpul să le spunem comuniștilor pe față: destul ați vorbit în numele nostru!”

Rezoluția de pe Petropavlovsk

La acel moment, consemnează același autor, menșevicii duceau o campanie propagandistică împotriva bolșevicilor prin care acuzau condițiile grele de viață și cereau răsturnarea acestora de la putere: în acest sens, se poate ca răspunsul respectiv să fi fost de inspirație menșevică. Aceasta nu făcea însă ca situația descrisă de vorbitorul respectiv să nu fie adevărată.

Delegația de marinari a revenit la Kronstadt pe 28 februarie 1921, unde a relatat cele aflate. Pe vasul Petropavlovsk a fost organizată cu această ocazie o nouă adunare, sub conducerea lui Stepan Petricenko, unde a fost adoptată o rezoluție în 15 puncte. Aceasta cerea printre altele: noi alegeri libere pentru soviete (consiliile muncitorilor și țăranilor, constituite în 1917 și dominate de bolșevici); libertatea de exprimare inclusiv pentru alte partide de stânga; dreptul muncitorilor de a-și organiza sindicate independente; eliberarea tuturor țăranilor și muncitorilor care fuseseră închiși de bolșevici. În zilele următoare, noi adunări ale marinarilor au confirmat aceste puncte și documentul a fost înaintat autorităților bolșevice.

Permanențele istoriei

Revendicările marinarilor de la Kronstadt se aseamănă din multe puncte de vedere cu cele ale polonezilor din sindicatul Solidaritatea, de pildă, în ciuda contextului diferit și a nuanțelor specifice. Ambele reprezentau, de fapt, critici ale regimului comunist pornite de pe poziții de stânga, adică reacții ale clasei muncitoare împotriva partidului pretins al clasei muncitoare. În ambele cazuri, revendicările nu au vizat în mod direct restaurarea ordinii capitaliste, cât mai degrabă au reprezentat o contestare a modului în care regimul leninist înțelegea construcția socialismului: adică pe baza minciunii, a privațiunilor și a represiunii.

Când burghezia protestează împotriva comunismului este de înțeles, din punctul de vedere al logicii ideologice, însă când o fac muncitorii, care ar fi avut teoretic „totul de câștigat și nimic de pierdut”, situația este mult mai gravă pentru partid. În acest caz, toate pretențiile de legitimitate ale partidului, bazate pe reprezentarea proletariatului în cadrul unei lupte de clasă destinată „eliberării” și „viitorului luminos”, sunt dinamitate. Partidul nu poate reprezenta un proletariat care se dezice de el; în acest caz, în logica leninistă a fost construit următorul mit: proletariatul nu s-a dezis de partid niciodată, e o imposibilitate istorică, ci la mijloc sunt conspirații și „mașinațiuni” ale imperialismului și ale „dușmanului de clasă”.

Pentru muncitori, împotriva muncitorilor!

Confruntat cu opoziția grupurilor sociale considerate „dușmani de clasă”, Lenin a reacționat prin violență. Confruntat cu opoziția muncitorimii, Lenin a reacționat la fel. La 7 martie 1921, trupele Armatei Roșii aflate sub comanda lui Mihail Tuhacevski (cca. 60.000 de oameni) au luat cu asalt baza de la Kronstadt, pe care au reușit să o cucerească 10 zile mai târziu. Marinarii care nu au reușit să fugă au fost fie împușcați pe loc, fie deportați, trimiși în lagăre de muncă sau în închisori unde majoritatea au pierit . Represiunea a fost, așadar, feroce. Conform datelor furnizate de Israel Getzler, aproape trei sferturi dintre marinarii de la Kronstadt care s-au răsculat în 1921 împotriva guvernului bolșevic luptaseră în 1917 de partea bolșevicilor . Din acest punct de vedere, episodul Kronstadt anticipează poate crimele „fratricide” comise mai târziu de Stalin, când o mare parte a elitei bolșevice a fost exterminată de chiar regimul bolșevic. Dar reacția lui Lenin este edificatoare și din alt punct de vedere: ea a furnizat un model de conduită politică, bazată pe manipulare cinică, pentru toate situațiile în care poporul s-ar ridica împotriva partidului, cum a fost cazul cu Budapesta în 1956, cu Praga în 1968, sau cu Solidaritatea. Este o istorie oficială cu capacitate de automultiplicare, pe care o regăsim în întreaga istorie a blocului comunist mai târziu.

Cursul scurt despre Kronstadt

Versiunea bolșevică a istoriei rebeliunii de la Kronstadt a fost „canonizată” în Cursul scurt de istorie a Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice, editat mai târziu sub conducerea lui Stalin, și a rămas versiunea oficială pentru întreaga mișcare comunistă internațională timp de decenii. Iată cum era descris evenimentul: „Rebeliunea contrarevoluționară din Kronstadt a fost o manifestare evidentă a noii tactici a dușmanului de clasă. Ea izbucni în Martie 1921, cu o săptămână înainte de întrunirea congresului al X-lea al partidului. În fruntea rebeliunii se aflau gărzile albe, care erau în legătură cu socialiștii-revoluționari, menșevicii și reprezentanții statelor străine. Tinzând să restabilească puterea și proprietățile capitaliștilor și moșierilor, rebelii căutau să se ascundă în dosul unei firme «sovietice». Ei lansaseră lozinca: «Soviete fără comuniști». Contrarevoluția încearcă să utilizeze nemulțumirile maselor mic-burgheze pentru a răsturna puterea sovietică cu ajutorul unei pretinse lozinci sovietice” . Versiunea bolșevică atribuia un rol important în izbucnirea rebeliunii „contrarevoluției internaționale”, descriind așadar marinarii de la Kronstadt ca unelte ale intervenției străine.

Opoziția este o uneltire imperialistă

Evenimentele de la Kronstadt, apreciază cei mai mulți sovietologi, au jucat un rol decisiv în a-l convinge pe Lenin să implementeze NEP-ul; Noua Politică Economică adoptată de Congresul al X-lea al partidului în martie 1921 permitea existența unei economii mixte, în care inițiativa privată era parțial permisă, și, mai ales, abolise rechizițiile de produse agricole care îngroziseră țărănimea și provocaseră revolte și foamete. Cu toate acestea, revolta de la Kronstadt n-a fost niciodată acceptată de bolșevici ca fiind îndreptățită, ci a fost pusă pe seama „uneltirilor contrarevoluționare” din străinătate. În același mod, revoluția maghiară din 1956 a fost atribuită „uneltirilor imperialismului” anglo-american, deși regimul lui János Kádár (după înlăturarea lui Imre Nagy) a căutat să dezamorseze tensiunile sociale prin îmbunătățirea nivelului de trai – așa-numitul „gulaș-comunism” –, la fel cum procedase și Lenin în 1921. În egală măsură în 1968, revendicările cehoslovace la un „socialism cu față umană” au fost atribuite unor pretinse „forțe contrarevoluționare”. Cu alte cuvinte, partidul (fie el sovietic, maghiar sau cehoslovac) nu a fost capabil să accepte niciodată faptul că poporul pe care susținea că-l reprezintă pur și simplu nu era de acord cu el.

Un epilog tardiv

La 10 ianuarie 1994, președintele rus Boris Elțîn a reabilitat în cele din urmă victimele represiunii de la Kronstadt din martie 1921, declarând măsurile represive adoptate atunci ca fiind ilegale. Gestul lui Elțîn avea o semnificație aparte la acel moment deoarece reprezenta un atac direct la adresa memoriei lui Lenin. În Uniunea Sovietică, figura lui Lenin a continuat să păstreze o aură sacrosantă indiferent de regimurile care s-au perindat la putere, practica fiind aceea de a pune întreaga responsabilitate pentru crime și abuzuri asupra urmașilor lui Lenin, în mod special asupra lui Stalin. Responsabilitatea lui Lenin în privința crimelor comise de regimul bolșevic a rămas întotdeauna un subiect tabu – dovadă fiind chiar prezența cadavrului său îmbălsămat care mai poate fi încă văzut de curioși. Un mare istoric al bolșevismului, Richard Pipes, spunea în 1994: „nu doar în Rusia, dar și în străinătate, noțiunea prevalentă este că Lenin a folosit teroarea doar de nevoie, când era asaltat de adversari, și că guvernul instalat de el era totuși, esențialmente, unul umanist. Acesta e un mit. Lenin a folosit teroarea în permanență” .

Sursa: historia.ro