Stiri

Plecarea salvatoare a poeților…

Editorial 28.06.2013 13:57 Vizualizări

1464

Antidot

- Ce mai citești?

- Știri despre moarte. Și despre ploi…

Se întâmpla, discuția, miercuri seară, la doar câteva minute după ce venise vestea despre moartea poetului Dumitru Matcovschi. Se întâmpla, așa cum se întâmplă din ce în ce mai multe lucruri în viața noastră, EXCLUSIV online, fără ca să vezi chipul celui de „dincolo” și nici măcar să-i auzi emoția vocii. Dacă există emoția…

Era noapte și era târziu, dar internetul șterge limitele geografice și temporare și nu mai este nevoie să aștepți dimineața pentru a afla noutățile triste. Era noapte și era târziu, iar Moldova își amintea că a mai pierdut un Poet. Nu un banal versificator, din care avem parte cu duiumul de la o vreme, ci un Poet-personalitate - un „ultim mohican”, precum și-l amintesc mai tinerii colegi ai celui care de miercuri seară e doar spirit.

Uitat pentru liniștea generală

De ieri, curg elogiile. De toate și de la toate nivelurile. De ieri-dimineață, nu se mai opresc live-urile din fața Casei Scriitorilor de pe strada 31 August 1989. Nu mai știu dacă e de bine sau de rău această relatare „la minut și milimetru” a morții - pot doar să sper că realizatorii acestor interminabile live-uri cunosc despre faptul că Dumitru Matcovschi s-a aflat printre cei cu al căror sacrificiu a fost posibilă existența străzii de pe care transmit în direct. Și a tot ce a însemnat August ’89.

Eu nu mă pot lăuda cu faptul că l-am cunoscut pe Dumitru Matcovschi. Știu că i-am citit volumul „Soarele cel mare”. Grație profesoarei Valentina Romanciuc, cea care m-a învățat româna la școala mea de pe malul Nistrului, i-am cântat cântecele pentru care a scris versuri. „Trecută prin foc și prin sabie/ Furată, trădată mereu…” ne era crez și imn… Peste ani, l-am descoperit pe Matcovschi-dramaturgul în niște spectacole la care, în pofida ironiilor lansate mai mult sau mai puțin deschis de către teribiliștii teatrului moldav, sălile erau pline. Iar ochii - plini de lacrimi.

Mai știu că era un om dificil și chiar incomod pentru mulți. Că niciodată nu aveai certitudinea că o să spună „ceea ce trebuie” și „atât cât trebuie” dacă îl inviți la un eveniment. De aceea, nu o dată, era „trecut” cu vederea. Pentru liniștea generală. Dumitru Matcovschi avea însă talentul de a strica socotelile și de a veni acolo unde credea el că trebuie să-și facă auzită vocea. Și o spunea astfel, încât nu mai puteai să te prefaci că nu i-ai remarcat prezența. Fie că erai scriitor, fie că erai politician.

Iarăși (ne) strică socotelile

Și de această dată, iată, deja prin moartea sa, le-a stricat multora socotelile. Cum să mori înainte de 28 iunie, când iarăși ești pus în fața dilemei de a-ți recunoaște și asuma - sau ba - trecutul? Un trecut care ți-a marcat destinul uman și creator… Cum să faci o țară să vorbească despre moartea unui Poet, când s-au pregătit atâtea evenimente ce trebuie să scoată în prim-plan „actul istoric al eliberării din 1940”?

Evident că, astăzi, scenariile vor fi duse până la capăt. Unii vor plânge, alții vor jubila - acesta, cică, e dreptul „eliberatorilor”, să nu-i mai părăsească niciodată pe cei „eliberați”. Și să-i umilească pe orice căi posibile, așa cum va face Ambasada Rusiei, într-o conferință pretins științifică și pretins internațională, în cadrul căreia vor fi prezentate „avantajele” Uniunii Vamale Rusia-Belarus-Kazahstan şi vor fi discutate „perspectivele” aderării Republicii Moldova la această struțo-cămilă.

Apropo, organizatorii conferinței susțin că alegerea datei de 28 iunie e o simplă coincidență. Să râzi, să plângi, să te duci la mănăstire, de vreme ce veșnicul frate mai mare continuă să te creadă de prost?.. Om fi noi mici, dar nu și smintiți.

Dumitru Matcovschi n-a mai putut nici să râdă, nici să plângă. „Viaţa mea demult nu mai este poezie, este o zbatere nebună pentru o gură de aer, dar strâng pumnii şi rezist. Mă simt străin în Moldova, dar în Basarabia mă ţine dorul...”, mărturisea el acum trei ani, într-un interviu pentru Agerpres. În ajunul acestui 28 iunie, el nu a mai dorit să vadă, a câta oară, „o Basarabie trecută prin foc și prin sabie/ Furată, trădată mereu...”. Și a plecat sperând că, prin moartea lui, ne va salva pe noi.

Dar trebuie s-o vrem și noi, tare-tare. Și să nu uităm… Iar asta, se pare, e prea mult pentru o țară aflată „la margine de lume”, în căutarea veșnică a veșnicului „eu”.

Autor: Sorina Ștefârță

Prietenii tăi merită să știe ASTA!