Petru Vutcărău: „Suntem puși în situația să concurăm cu politicienii…”

Confuzie // „Cu această mascaradă politică, lumea are atâta spectacol în stradă, încât e foarte greu s-o atragi într-o sală de spectacol propriu-zisă”

Teatrul „Eugene Ionesco” din Chișinău pune în scenă o nouă piesă. Este vorba de „Arta conviețuirii”- un spectacol montat după piesa ,,Zeul carnagiului” a scriitoarei Yasmina Reza. Mai multe despre spectacol și spectatori ne povestește regizorul Petru Vutcărău, directorul artistic al teatrului.

Maestre Vutcărău, spectatorii au ocazia să vizioneze o nouă premieră. De ce ați ales să abordați prin acest spectacol viața de cuplu, un subiect destul de persistent în teatru?

Într-adevăr, e abordată tema conviețuirii atât în cuplu, cât și în societate, cartier, vecinătate, între țări, în lume, în general, dar oricât ar fi de abordată, noi, oamenii, nicidecum nu învățăm niște lecții elementare de conviețuire.

S-ar părea, la prima vedere, că nu este atât de greu să trăiești împreună cu cineva, dar acel cineva este diferit de tine, gândește altfel, are alte viziuni asupra vieții, altă pătură socială, poate altă religie și altă naționalitate. Cum conviețuim cu acești oameni? Cum conviețuim când, în raport cu un act de violență, avem păreri diferite și luăm atitudini diferite?

Autoarea spectacolului își pune problema aceasta. Unde se află acel embrion care dă naștere violenței în lume? Unde? De ce de-a lungul atâtor secole și civilizații care s-au perindat pe această planetă, oamenii nu reușesc totuși să însușească niște lecții de conviețuire, de toleranță și asta ne face nefericiți?

În stagiunea trecută, Teatrul „Eugene Ionesco” a montat spectacolul „Violența, o istorie de dragoste”. V-ați propus să continuați această tematică?

Nu ne-am pus ca scop să continuăm această tematică, pur și simplu eram în căutarea unui text de actualitate. Din păcate, violența rămâne o temă a zilei pe moment, deoarece această problemă e valabilă nu doar în Republica Moldova, ci în general, pe pământ, fie că acțiunea are loc în Europa, în Africa sau pe continentul american. Aceste probleme sunt general-umane și trebuie să ne intereseze.

În afară de asta, textul este ofertant, pentru că este scris într-o manieră comică. Gravitatea problemei este analizată prin comedie. Nu este o comedie în sensul adevărat al cuvântului ca gen, dar are elemente comice, care sunt provocate de situații absurde din cauza unor neînțelegeri. Oamenii vorbesc aceeași limbă, sunt din aceeași țară, din aceeași generație, dar nu se înțeleg.

Ne-ați obișnuit deja cu spectacole moderne, care degajă tinerețe. Pe ce fel de public mizați cu aceste piese?

Niciodată nu știi cine va veni în ziua de astăzi la teatru. Atitudinea față de teatru, ca și față de alte genuri de artă de la noi, este atât de incertă, atât de confuză, încât nu știi exact la ce public să te raportezi și care sunt gusturile lui. Nu știi dacă, în general, oamenii au nevoie de teatru. Cu acest circ, mascaradă șicomedie politică, lumea are atâta spectacol în stradă și la televizor, încât e foarte greu s-o atragi într-o sală de spectacol propriu-zisă. Pentru noi aceasta chiar e o mare problemă.

Înainte, teatrele concurau doar între ele, acum suntem puși în situația să concurăm și cu politicienii, și cu Parlamentul. De cele mai multe ori, trebuie să recunosc că Parlamentul o ia înainte cu spectacolele pe care le dă. De calitate nu vorbim. În orice caz, nu mi-aș dori ca un teatru să decadă atât de jos precum „colegii noștri” politicieni.

Niciodată nu am înțeles de ce în politică și în armată sunt folosiți termeni teatrali. Deseori aud sintagmele „actorii politici” sau „în scena politică”. Nu înțeleg de ce nu le ajunge terminologie. Să-și inventeze termenii lor.

Regizați viața de cuplu din spectacol, dar cum se combină aceasta cu cea de-acasă?

Dacă mă credeți, eu nici nu am timp să mă ocup de cuplul de acasă, mai ales că am atâtea probleme cu cuplurile din spectacole. Când ne vedem cu soția care este actriță la teatru, uităm că suntem soț și soție, suntem regizor și actriță, când suntem acasă tot deseori despre teatru vorbim. Important este ca una să nu supere pe cealaltă, adică să coabiteze armonios și să nu afecteze familia teatrul și viceversa.

Ați fost cu spectacole și ați predat lecții în diferite țări. De ce ați ales să rămâneți acasă?

Asta mă întreb și eu, dar nicidecum nu pot să-mi răspund la această întrebare. Înainte parcă știam răspunsul. Acum, răspunsul nu poate fi decât unul: a fost o prostie din partea mea că nu am plecat la timp. Dar nu e târziu niciodată. În frageda și naiva tinerețe credeam în patrie, în viitorul țării, aveam avânt, speranță, dar n-a fost să fie.

În ce țară, totuși, v-ar plăcea să activați?

Japonia. Cu toate pericolele de seism și tsunami. E o țară în care într-adevăr te simți protejat din toate punctele de vedere, în pofida faptului că sunt foarte numeroși. Japonezii au învățat a conviețui foarte bine. Cred că posedă acest lucru mai bine ca oricare alt popor. Acolo nu mă simt frustrat, lezat, amenințat sau constrâns.

Printre milioane de oameni în metrou m-am simțit mult mai confortabil decât într-un microbuz sau troleibuz din Chișinău. Mergând la volan cu cineva în Japonia, unde sunt iarăși milioane de mașini, nu am avut niciodată senzația idioată și tâmpită care mă scoate din sărite pe care o am aici când nimeresc în ambuteiaj, pentru că aici când ieși din casă, niciodată nu știi dacă te vei mai întoarce întreg.

Vă mulțumesc!