Petișor a fost pe front // Amintiri cutremurătoare de la război

S-a aflat 38 de zile pe front și nu voia să se întoarcă în Basarabia, decis să apere România până la ultima suflare

A jurat credință Patriei române pe când era adolescent, a insistat să nu fie alungat de pe front și era cât pe ce să fie împușcat în cap, dar norocul l-a însoțit și a trăit nouă decenii. Petru Ciobanu din Chișinău deapănă acum amintirile despre război ca și când totul a fost ieri, povestind cu lux de amănunte: dată, oră, nume, toate legate de evenimentele din 1944. Cele mai apăsătoare amintiri fac și acum să-i tremure vocea și să-i lăcrimeze ochii.

Sergentul-major al Armatei Române, Petru Ciobanu, a ajuns pe front fiind elev de liceu. A fost chemat la Centrul de Recrutare Hotin pe când era în clasa a VII-a și repartizat la studii la școala de subofițeri din Sibiu.

De la liceu, la război

„Ne pregăteau să fim comandanți peste doi ani. Nici n-am învățat bine cum să ținem pușca, că a pornit calvarul. Am fost trimiși în primul cantonament să săpăm tranșee lângă satul Sibiel. Nu aveam idee unde-i frontul”, își amintește Petru Ciobanu.

Câteva zile de muncă i-au epuizat pe tineri că se culcau seara fără să mănânce, de obosiți ce erau. „Într-o noapte, auzim anunțul înfiorător: Alarma nr. 1. Asta însemna să luăm tot ce avem și să plecăm. Am pus în spate ranița cu cearșafuri, arma, lopata pentru tranșee, baioneta și am ieșit pe un câmp. Comandantul ne spune: „Până acum nemții ne-au învățat să luptăm, iar acum vom lupta împotriva lor”. Am mers la depozitul cu muniții și ne-am luat cartușe. Peste două ore ne-au adus două tanchete franceze și stăteam pregătiți în spatele lor”, povestește domnul Petru, încovoindu-și spatele, de parcă se ascunde și acum în dosul tancului.

Prima luptă pe câmpia Turzii

Tinerii au aflat abia a doua zi că Regele Mihai semnase un decret care cerea armatei nemțești să părăsească România în 24 de ore. Două comandamente ale școlii de subofițeri au fost trimise să patruleze localitățile pentru a verifica dacă nemții au plecat.

„La 1 septembrie eram într-un sat de la granița Ungariei. Nemții plecaseră, dar s-au întors însoțiți de soldați unguri. Am primit ordin să-i oprim. Am dus lupte pe câmpia Turzii. Am pierdut mulți camarazi și era să fim toți doborâți, dar au ajuns la timp soldații diviziei Tudor Vladimirescu și nemții s-au retras”, își amintește Petru Ciobanu, adăugând că și-au îngropat singuri colegii de școală care au căzut în prima bătălie, le-au pus cruci din bețe la morminte, iar pe ele - căștile soldățești.

Au refuzat să se întoarcă acasă

După prima lovitură pe front, tinerii au revenit la școala din Sibiu, iar basarabenii au primit ordin să plece acasă. Petru Ciobanu, împreună cu un consătean de-al său, au insistat să rămână. Și-au rugat superiorul să le permită „să ne apărăm Patria. Noi am dat jurământul să dăm viața pentru țară și nu plecăm”, au încercat tinerii să-și convingă comandantul.

Acesta le-a găsit imediat o nouă misiune – să însoțească trenul cu alimente pentru soldații de pe front. Mergeau doar noaptea, fiindcă ziua avioanele bombardau. Trenul staționa în diferite localități pentru a împărți militarilor conserve, macaroane și țigări. Atunci a trăit Petru Ciobanu cele mai de groază clipe din viața sa.

„Am ajuns cu trenul în multe sate și vedeam sute de morți zăcând pe drumuri. Animalele răgeau că nimeni nu le hrănea. Găseam puțini soldați în viață să le dăm alimente și le împărțeam la civilii care mureau de foame. Într-o gară am găsit un tren care venise înaintea noastră și a fost bombardat de avioane. În jur numai fragmente de oameni, iar în interior cadavre printre produse și numai sânge. Nu am mai luat niciun aliment din trenul acela”, precizează veteranul și scuipă jos.

„Vă povestesc și mi se face greață”, își motivează bătrânul gestul.

Era să fie rănit în cap

Și trenul însoțit de echipa lui Petru Ciobanu a avut parte mai târziu de un atac al nemților. Aceștia pregătiseră aruncătoare de mine și așteptau trenul. „Când i-am văzut, ne-am gândit să fugim, dar n-am lăsat trenul de dragul macaroanelor”, zâmbește acum veteranul, iar atunci a trăit clipe de frică.

Norocul lor a fost să se apropie un tanc rusesc care a dus un tun mare românesc. „Cu așa armă, am distrus nemții și am scăpat”, răsuflă ușurat bătrânul. În acel atac era cât pe ce să fie rănit în cap de schije, care au trecut milimetric pe lângă față, lăsându-i doar câteva zgârieturi. Acestea sunt vizibile și astăzi deasupra ochiului drept și pe obrazul bătrânului, chiar dacă ridurile încearcă să ascundă urmele.

A salvat o familie de nemți

Veteranul insistă să ne povestească și o istorie mai plăcută din timpul războiului, când a salvat o familie de nemți care urma să fie deportată. Petișor, pentru că așa i se spunea pe frontul român, fusese trimis ca santinelă în orașul Târnăveni.

„Opream persoanele pe drum și le ceream actele. Dacă vedeam că e scris protestant, înseamnă că e neamț, dacă era ortodox – român”, punctează veteranul. Soldații verificau și casele în care trăiau nemți.

„Într-o casă intrăm și din ușă îmi sare la gât o fetiță. Mă cuprinde și îmi cere să nu-i luăm. Verific actele și-i spun civilului, care avea lista cu nemți, că fata mai are zece zile până va împlini 17 ani și nu o putem lua. Așa era regula. Despre tatăl său am zis că are tuberculoză și nu luăm bolnavi să ne molipsească, iar soția o lăsăm să-l îngrijească”, descrie domnul Petru cum a salvat familia de la „ridicare”. El știa pe atunci ce înseamnă urgia deportărilor, trăind asta la baștină – în Basarabia.

A venit acasă „fascist”

Bărbatul numără că a stat o lună și opt zile pe front, iar pe 10 mai 1944 a fost chemat la unitate, i s-a dat grad de sergent-major și s-a întors acasă – în satul Glinoaia din Edineț.

„M-au întâmpinat așa de rece. Eram strigat „fascistul”, chiar dacă am fost să apăr Patria, așa cum au făcut și cei din Armata Roșie”, lăcrimează bătrânul. Acasă nu și-a mai găsit tatăl, care fusese condamnat la zece ani de închisoare și dus în Rusia. Acolo a și murit cu doi ani înainte de a-și ispăși pedeapsa.

„Cei doi frați mai mari, cu familiile lor, au fost deportați în 1949. Unul în Kurgan și altul în Donbas. A scăpat doar sora, care învăța la Hotin, și eu că studiam la Institutul Învățătoresc din Bălți”, ne spune Petru Ciobanu drama care i-a decimat familia. Bărbatul a ajuns profesor de chimie, iar acum se laudă cu 48 de ani de muncă și titlul de director pe care l-a avut la școala din satul Corjeuți, Briceni.

Și-a pregătit locul de veci

Ultimii ani din cariera de pedagog, Petru Ciobanu i-a muncit într-o școală din Chișinău. Și-a cumpărat un apartament în capitală în care trăiește acum împreună cu familia unicului său fecior. Soția i-a decedat în 2009, fiind înmormântată la Cimitirul Central de pe strada Armenească.

„Am obținut cu greu un loc acolo, dar am spus că vreau să fim înmormântați alături. Mie mi se cuvine un loc de veci printre artiști. Temelia deja îi pusă, numai să mă duc”, râde Petru Ciobanu și adaugă că la 91 de ani nu-i ușor.

„Abia de merg cu această cârjă. Nu văd din cauza cataractei. Nu aud mai deloc”, ne arată veteranul la aparatul auditiv pe care îl poartă și strânge la piept un șumuiag de bancnote. „Anul ăsta ne-au dat 10 mii de lei. Înainte ne dădeau numai câte 500 sau o mie”, ne șoptește emoționat.

Să-și mai vadă o dată camarazii

Bătrânul vrea să ajungă de 9 mai la Memorial pentru a sărbători „70 de ani de la Victorie” și a mai depăna amintirile cu ceilalți veterani.

„Înainte eram supărați. Cei sovietici ne numeau fasciști și nu aveam drepturi egale cu ei. În ultimii ani, guvernanții ne-au împăcat. Am rămas puțini și trebuie să trăim bine”, concluzionează Petru Ciobanu.

În Republica Moldova locuiesc 88 de veterani ai Armatei Române.