Confesiunea unei călugărițe // Paștele din inima pădurii

Înviere // Sfintele sărbători de Paști sunt deosebite la mănăstire. În aceste locuri uitate de lume, maicile își petrec majoritatea timpului în post și rugăciune. Cu toate acestea, și ele pregătesc mese de sărbătoare, cu pască, cozonaci și ouă roșii

La 90 de kilometri de orașul Chișinău, la marginea unei coline împădurite, aproape de satul Hagimus din raionul Căușeni, se află mănăstirea de călugărițe „Sfintele mironosițe Marta și Maria”. Comunitatea de aici este formată din aproape 60 de persoane. De dimineață, le-am găsit în biserica nou-construită, la liturghie. Într-un semiîntuneric pal, mai mulți enoriași se roagă pentru iertarea păcatelor, bătând mătănii. Cântecul maicilor răsună prin boxele instalate în toată marginea aceasta de pădure. E o liniște profundă aici, într-un loc rupt de societate și de aglomerație și doar vocile măicuțelor se aud cântând „Doamne miluiește”. În ajunul sărbătorii de Paște, la mănăstire se fac pregătiri intense. Măicuțele spală cu grijă candelele și sfeșnicele, iar această curățenie se face doar o dată pe an – la Înviere. Fiecare își face curățenie în chilie și în curtea mănăstirii. Tot în ajunul Paștelui, la mănăstire clopotele se bat trei zile la rând. Iar începând de joi, maicile pregătesc bucatele de sărbătoare: pasca cu brânză, cozonacii și ouăle roșii.

Se cântă muzică psaltică

Febra pregătirilor de Paște este totuși diferită la mănăstire față de ce se întâmplă în orașe și sate. Nimeni nu se grăbește nicăieri, aici totul se face într-o liniște deplină. Maica responsabilă de pregătirea mâncărurilor este ajutată, pe rând, de alte maici. Tradiționala pască cu brânză se face din aluat sărat, ca în nordul țării, iar astfel comunitatea o poate mânca pe post de pâine mai multe zile. Se coc cozonaci, sâmbătă se vopsesc ouăle roșii și se cumpără pește pentru masa de sărbătoare. În această mănăstire nu se consumă niciodată carne, așa că măicuțele mănâncă doar pește, atunci când nu țin post. Zilnic se oficiază liturghii, unde se citește Acatistul, Paraclisul Maicii Domnului și Psaltirea neadormită. Special pentru Paște, măicuțele fac repetiții cu corul. La această sărbătoare, se cântă toată slujba. Recent, maicile au început să cânte și muzică psaltică, care este o muzică grecească, veche, bizantină. Învățate de o maică dirijoare care studiază la Iași, celelalte maici spun că această muzică este mai profundă, mai duhovnicească. E adevărat că e mai grea, însă e mai frumoasă. Se cântă și canoanele pascale, iar enoriașii vin de la Căușeni, Tighina și din alte localități pentru a asista la slujbe.

Stau toată noaptea în rugăciune

Pe maica Teodora am întâlnit-o în biserică. Cu o voce caldă și liniștită, ne-a povestit despre Slujba de Înviere care se face la mănăstire. „Începe la miezul nopții, la ora 24.00 se deschid ușile împărătești, preotul iese cu focul haric adus de la Ierusalim și îl împarte tuturor. Apoi se face înconjurul bisericii de trei ori, cântând Învierea lui Hristos. După asta, asistăm la slujba de utrenie, iar după – la liturghie. Stăm în cântări și rugăciune până dimineața, la ora cinci. Abia pe la 7.00 ne ducem să ne odihnim, iar apoi facem masa de sărbătoare, unde cântăm cântări pascale”, spune maica. „Greșeală pe care o fac mulți creștini este că ei merg doar la sfințit pască, însă ar trebui să meargă de cu seară, să asiste la sfânta liturghie”, mai povestește maica Teodora. „Paștele nu constă în a mânca, dar e și pentru suflet. Sensul este bucuria Slujbei Învierii, nu să îți sfințești pasca sau să ți-o aducă cineva sfințită, că și așa se mai practică. Iepurele mai ales nu are nicio legătură cu Paștele. Ouăle roșii – da, sunt o tradiție creștină, și mielul tot este o tradiție. Dar iepurele acesta nu este de la noi, nu avem nimic cu el”, mai spune maica Teodora. Când mai iese „în lume”, așa cum spune ea, a văzut iepuri și ouă de ciocolată și nu a înțeles care e rostul lor. „Trebuie să ținem la tradițiile noastre, ele sunt legătura cu trecutul”, explică maica.

A fugit de la școală ca să vină aici

În biserică s-a instalat liniștea, slujba s-a terminat demult și doar într-un colț, câteva maici citesc din cărțile sfinte. Maica Teodora cunoaște prea bine acest loc, pentru că a venit aici din al doilea an de la înființarea mănăstirii, în 1998. Avea pe atunci numai 17 ani. „Am simțit o dorință puternică să vin aici. Am lăsat băncile școlii și am fugit. Părinții nu voiau să îmi dea voie, ei aveau alte planuri pentru mine, studii, căsătorie și am înțeles că nu o să mă lase niciodată. Și am luat și am fugit… Am niște remușcări acum că i-am făcut să sufere”, șoptește maica, strângând în mâini o haină călugărească. „A trecut ceva timp și ei s-au întors la biserică, pentru că nu prea mergeau înainte. Apoi, mama a început să țină post și să se roage. La alții e diferit, sunt părinți care au fost mai credincioși și le-au dat voie la fete”, continuă maica Teodora. De 16 ani, viața ei și-a legat-o de această mănăstire, dar spune că nu are niciun regret. „Aveam 17 ani și mi-am jertfit viața lui Dumnezeu, iar cununa mea o să fie mai mare”, explică maica.

Paștele din copilărie era cu hăinuțe noi

Între timp, în biserică a intrat un grup de copii. Profesoara le arată icoanele și le explică ceea ce văd în jur. Micuții repetă în cor „Tatăl Nostru” și își fac semnul crucii. Maica Teodora se uită cu blândețe la ei și spune că se bucură că sunt învățați de mici credința. Se schimbă la față când o întrebăm despre Paștele din copilăria sa. Se transformă parcă înapoi în copil. „Îmi amintesc foarte bine. Era sărbătoarea pe care o așteptam cel mai mult. Părinții nu erau foarte credincioși, dar bunica a ținut să ne ducă la biserică, să ne învețe să postim. Așteptam sărbătoarea, mergeam la biserică, ne pregăteam. Numaidecât trebuia să avem haine noi, ce o fi acolo, dar trebuia să ai haine noi”, zâmbește măicuța. Sărbătoarea s-a schimbat de când a venit la mănăstire. „Aici sărbătorim mai sufletește, mai profund. În copilărie, slujba mi se părea lungă și plictisitoare, acum a căpătat un alt sens”, explică maica. „Am venit la mănăstire, pentru că sufletul este mai presus de orice. Există o fericire mai mare decât să ai o familie. Până la urmă, totul se termină cu moartea, dar cu sufletul cum rămâne?”, întreabă șoptit maica Teodora.