OPINIE // Președintele meu. Nu spera. Și nu ai teamă

Președintele meu are o funcție simbolică.

Dă jos drapelul Uniunii Europene de pe batimentul Președinției. Taie cu bolgarka soclul drapelului. Schimbă „ro” în „md” pe unde poate. A oprit la frontierele Patriei valul de 30 de mii de sirieni, care urmau să cucerească Chișinăul. Îi numește agresori pe polițiștii și combatanții care au luptat în războiul ruso-moldovenesc de pe Nistru în 90. L-a tras de mâna pe Dumnezeu. Care până acum era cu privirea în altă parte. I-a pus sutana lui Marchel. Ca să știe că-i Dumnezeul lui. Se întâlnește cu „conducătorul Transnistriei”. Îi ia cetățenia președintelui Băsescu.

Președintele meu uită să pună virgulă după funcție: „Igor Dodon, Președintele Republicii Moldova (virgulă)… bla-bla și bla-bla”.

Președintele meu este harnic. În nicio săptămâna de la instalare lucrează extrem de mult. În fiece zi face câte un gest simbolic. Nu are timp de hodină.

Este al cincilea președinte. Al meu.

Primul meu președinte, Mircea Snegur, l-am votat în electorală. În turul doi, cred. Eram tânăr. Plin de viitor. Mama m-a telefonat. Și m-a rugat să mă duc la vot. Pentru viitorul meu. Președintele meu ar fi trebuit să fie Oazu Nantoi. Eram tânăr și naiv. Dar a fost Mircea Snegur. Părinții mei nu mai aveau viitor. Era un președinte pentru viitorul meu.

Unul dintre copiii primului președinte e în afara Republicii Moldova.

Petru Lucinschi a fost al doilea președinte. Ales în campanie prezidențială. Nu mai eram atât de tânăr. Și nu mai aveam atâta viitor. Supărat pe Snegur, că mi-a furat din viitor, i-am acordat votul meu lui Petru Lucinschi. Cu puțină speranță. Cu cinism.

Unul dintre copiii celui de-al doilea președinte e în afara Republicii Moldova.

Pe al treilea președinte, Vladimir Voronin, nu l-am ales eu. L-au ales alții. Dar a fost președintele meu. Care a irosit toate oportunitățile care dădeau năvală peste noi. În opt ani am îmbătrânit atât cât alții în douăzeci. Viitorul meu arăta frumos. Cum arată o varză murată în primăvară lângă o crizantemă rubinie și revoluționară la 7 noiembrie. Nu spera și nu ai teamă.

Nepoata celui de-al treilea președinte e în afara Republicii Moldova.

Al patrulea președinte, Nicolae Timofti (nu pun interimatele lui Lupu și Ghimpu), a fost ales de alții. Fiică-mea avea viitor. Tot viitorul în față. Și era generoasă. Generația 7 aprilie 2009 v-a oferit o țară. S-o furați. Pentru viitorul tinerilor. Voi ați furat-o pentru trecutul vostru. Și le-ați furat viitorul tinerilor de douăzeci de ani.

Copiii celui de-al patrulea președinte sunt în afara Republicii Moldova.

Al cincilea meu președinte nu mai are ce-mi fura. Viitorul meu a fost furat. Viitorul fiicei mele a fost furat. Igor Dodon își fură viitorul mezinului propriu, care, parcă zilele acestea, a făcut doi sau trei ani. Și crede că viitorul e luminos, strălucitor și frumos.

E doar un vis.

Mezinul președintelui va trăi în afara Republicii Moldova.

Istoria Republicii Moldova va fi scurtă. Despre niște tauri comunitari. Dintr-o rezervație da la capătul lumii. Cu semințe aruncate aiurea.

Un stat se face din cetățeni cu viitor.

Suntem ca în Povestea cu cocoșul roșu de Vasile Vasilache. Când nu mai distingem cine vorbește: Serafim sau bouțul, cetățeanul sau președintele.

P.S.: Tehnologia politică funcționează perfect. Cetățenia lui Băsescu nu-l deranja pe Dodon. Băsescu era cetățeanul Republicii Moldova care deranja turma din dreapta și stânga zăplazului politic.

Băsescu a fost unicul cetățean moldovean printre taurii comunitari, vorbind moldovenește.

P.P.S.: Dacă Republica Moldova se vrea o republică parlamentară, atunci președintele trebuie ales în Parlament. Ideal: prin consens. Ideal: dintre cetățeni fără apartenență politică. Ideal: un om care are cultură.

Nu poate fi președintele tuturor un candidat care a dus un război pe viață și pe moarte, deloc pudic, deloc moral, în campania prezidențială directă.

Este un sistem infect, virusat din oficiu. Într-un câmp constituțional răvășit.

PPPS: Dar nu spera. Și nu ai teamă.

Text de Gheorghe Erizanu