Oamenii de știință au identificat sub estul Angliei rămășițele unui vulcan vechi de 454 de milioane de ani

Geologii au identificat recent un vulcan vechi de 454,4 milioane de ani pe coasta de est a Angliei. Structura este atât de erodată, încât cercetătorilor le-au trebuit trei decenii pentru a-i reconstitui dimensiunile impresionante și trecutul exploziv. Totuși, dacă poate fi numită „supervulcan” rămâne o întrebare deschisă pentru specialiști.

Rămășițele sistemului de caldeire se află sub comitatele Norfolk și Lincolnshire. Oamenii de știință consideră că vulcanul a produs cel puțin o erupție de amploare, însă unii experți susțin că dovezile disponibile nu sunt suficiente pentru folosirea termenului de „supervulcan”.

„Evident, trebuie să fi fost o erupţie foarte mare, dar ar fi foarte dificil de calculat volumul erupţiei, având în vedere conservarea precară a depozitelor”, a declarat Michael Poland, cercetător geofizician la Observatorul Vulcanologic Cascades și omul de știință responsabil de Observatorul Vulcanologic Yellowstone. „Acesta este unul dintre motivele pentru care încerc să evit termenul de ‘supervulcan’”, a precizat Poland, care nu a fost implicat în descoperire.

Într-o analiză publicată pe 29 aprilie în Buletinul Societății Geologice Americane, cercetătorii au examinat cristale de zircon prelevate în urmă cu 80 de ani din puțuri situate la 65 de kilometri distanță unul de celălalt, în Norfolk și Lincolnshire.

Cristalele de zircon sunt mai mici decât diametrul unui fir de păr uman și se formează în magma topită din subteran, înaintea unei erupții. Ele conțin uraniu, care se dezintegrează în izotopi de plumb cu o rată cunoscută. Prin analizarea acestui proces, cercetătorii pot stabili cu precizie vârsta erupțiilor vulcanice.

Rezultatele au indicat că zirconi din Norfolk și Lincolnshire au aceeași vârstă cu cristalele provenite din tefra Kinnekulle. Aceasta reprezintă depozite piroclastice de cenușă vulcanică răspândite în Scandinavia și în regiunea baltică.

Descoperirea sugerează că norul de cenușă al vulcanului aflat în ceea ce este astăzi estul Angliei a traversat Marea Tornquist. Această întindere de apă exista în perioada Ordovicianului, cuprinsă între 488,3 milioane și 443,7 milioane de ani în urmă, iar cenușa s-a asezat pe teritoriile care astăzi fac parte din Scandinavia.

Cercetătorii știau deja că tefra Kinnekulle s-a format în timpul unei erupții vulcanice masive. Analiza recentă arată însă, pentru prima dată, cât de departe s-a deplasat cenușa și oferă indicii despre dimensiunea reală a erupției.

Erupția ar fi produs și fluxuri piroclastice uriașe. Acestea sunt avalanșe formate din fragmente de rocă, cenușă și gaze fierbinți, care coboară cu viteză pe versanții vulcanilor aflați în erupție.

„Ultima erupţie de această amploare a fost evenimentul Oranui de la Taupo din Noua Zeelandă, acum peste 26.000 de ani”, a declarat Peter Rowley, vulcanolog și lector senior la Universitatea din Bristol, care nu a participat la analiză.

Deși explozia ar fi fost impresionantă și echivalentă cu forța a mii de bombe atomice, experții spun că definiția unui supervulcan este vagă. Ei consideră că există modalități mai precise de a descrie evenimentul, în special prin volumul de material ejectat.

„Definiţia ştiinţifică a unui supervulcan variază puţin; este un termen pe care nu tindem să-l folosim prea mult ca vulcanologi”, a spus Rowley. „În acest caz, am descrie-o ca pe o erupţie ultrapliniană”.

Erupțiile ultrapliniene sunt considerate cele mai violente tipuri de explozii vulcanice și pot ejecta peste 1.000 de kilometri cubi de material. Este dificil de stabilit exact cum a arătat erupția care a format tefra Kinnekulle, însă specialiștii estimează că aceasta ar fi putut dura zile sau săptămâni.

În timpul erupției, norii de cenușă ar fi putut depăși 40 de kilometri înălțime și ar fi ajuns în stratosferă. Geologii evită, în general, termenul „supervulcan”, deoarece este imprecis, preferând să descrie erupțiile în funcție de cantitatea de material pe care o aruncă în atmosferă.

Stephen Self, vulcanolog la Universitatea California, Berkeley, a fost de acord că termenul poate fi prea vag. „Supervulcanul a devenit un fel de cuvânt la modă”, a declarat el. „Sunt recunoscute depozitele erupţiilor, nu vulcanul”.

În prezent, foarte puțin din materialul ejectat în timpul erupției ultrapliniene din Anglia mai poate fi identificat. Cea mai mare parte a fost erodată sau îngropată. „Înregistrările geologice sunt departe de a fi complete, aşa că poate fi foarte dificil să spunem prea multe despre aceste volume de erupţii cu vulcani foarte vechi”, a spus Rowley.

La rândul său, Poland a amintit că și tefra Kinnekulle s-a degradat de-a lungul timpului. Acest proces face și mai dificilă estimarea cantității exacte de material eliberat în timpul erupției.

Analiza a scos la iveală și dovezi ale unei erupții mai vechi, care ar fi avut loc în urmă cu 453,7 milioane de ani. Nu există însă nicio urmă a acestor explozii la suprafață în prezent. Puțurile se află în unele dintre cele mai plate regiuni ale Angliei, a declarat într-un comunicat Tim Pharaoh, geofizician la British Geological Survey și primul autor al studiului.

Specialiștii spun că nu este surprinzător să fie descoperite urme ale unor vulcani mari și foarte vechi în Anglia. Vulcanul identificat recent făcea parte dintr-un sistem vulcanic mai amplu, activ în urmă cu aproximativ 450 de milioane de ani. Acesta includea și zone care astăzi corespund Parcului Național Eryri din Țara Galilor și Districtului Lacurilor din nord-vestul Angliei.

„Cel mai bine este să nu ne imaginăm vulcani întregi conservaţi, ci mai degrabă să analizăm depozite din erupţiile lor sau roci care s-au format în rezervoarele de magmă de sub vulcanul original”, a spus Rowley. „Acestea sunt adesea deformate şi alterate de evenimente tectonice, ceea ce înseamnă că este nevoie de o investigaţie geologică atentă pentru a interpreta imaginea reală”.