În apărarea ambasadorului american

Semne diacritice // Voronin însuși este cel care trebuie apărat de propriile speculații

Vladimir Voronin, ca lider comunist și ca general de miliție ce este, îl muștruluiește pe ambasadorul SUA James Pettit pentru faptul că diplomatul american și-a permis să viziteze - horribile dictu! - Muzeul Ocupației Sovietice, inaugurat la Chișinău, în Casa Armatei (fostă Casă a Ofițerilor, în perioada sovietică).

Declarându-se „șocat” (fără să realizeze probabil cât de bizar, nenatural, arată un bolșevic șocat, înarmat cu „teoria științifică” a marxism-leninismului și pregătit să declanșeze revoluția mondială), nostalgicul general de miliție enumeră un șir răs-uzitat de „beneficii”, care s-ar fi vărsat peste capetele moldovenilor, odată cu sosirea Armatei Sovietice.

Evident, el nu pomenește despre miile de morți, schingiuiți în subsolurile NKVD-ului și aruncați în gropile cu var sau trimiși în Gulag, despre sutele de mii de victime ale foametei organizate, ale deportărilor, despre sutele de mii de refugiați, despre decimarea elitei basarabene, interzicerea și arderea cărților cu grafie latină, persecutarea și hărțuirea patrioților, disidenților... În total, pierderile umane ale Basarabiei în urma ocupației sovietice se ridică la peste 1,5 milioane de oameni, conform site-ului memorialromanesc.org, citat de Ziarul NAȚIONAL.

Sigur, e o cifră modestă, „neînsemnată”, comparativ cu zecile de milioane nimicite de regimul comunist în Rusia, totuși, ar merita să fie memorizată, dacă punem în centrul atenției nu hidrocentralele sau combinatele metalurgice, nu uzinele și fabricile, nu forța militară, ci viața omului, demnitatea, drepturile și libertățile sale. Nu fericirea basarabenilor era scopul suprem al puterii sovietice, ci spălarea pe creieri și românofobia, deznaționalizarea și rusificarea.

Dacă viața omului, demnitatea lui nu contează, dacă măsurariul libertății este industria sau agricultura, drumurile, în acest caz „eliberarea” germană era mai de apreciat, căci, din acest punct de vedere, Germania era superioară Uniunii Sovietice. Și atunci, probabil, Voronin ar fi scris admirativ despre autobahnurile moldovenești, despre construcția de uzine și fabrici de înalt nivel tehnologic, despre ordine și disciplină...

O armată care vine nepoftită și nu pleacă este o armată de ocupație, oricâte pretexte s-ar inventa pentru rămânerea ei. O parte a teritoriului Republicii Moldova, chiar satul Corjova în care s-a născut Voronin, se mai află sub ocupație. Vajnicului lider comunist, cogeamite șef de stat „suveran și independent”, nu i s-a permis să-și viziteze mama, să meargă la înmormântarea ei. În această atitudine, ca într-o picătură de apă, se oglindește, cum ar zice Lenin, esența „eliberatoare” a armatei ruse în Republica Moldova.

De altfel, presa americană scria și scrie despre militarii americani din Irak fără fals patriotism, fără să se ascundă după degetul scopurilor nobile, numindu-le trupe de ocupație. Voronin însuși a trăit o scurtă perioadă de sinceritate politică: la summitul OSCE din 2004, ministrul de Externe, Andrei Stratan, a spus lucrurilor pe nume, că nerespectarea angajamentelor de retragere a trupelor ruse de pe teritoriul R. Moldova le transformă în mod automat în trupe de ocupație.

Acum, Voronin se consideră beneficiar al ocupației sovietice. Pornind de la biografia sa, el vorbește în numele nostalgicilor și își permite să-l mustre pe dl ambasador James Pettit, care încearcă să privească istoria noastră dincolo de clișeele propagandei sovietice și apologiile unor cetățeni disperați de interminabila tranziție. Liderul comunist nu e printre disperați, scrisoarea sa pare să fie mai curând o acțiune electorală, aceasta apare doar în varianta rusă, nu și în cea română a site-ului PCRM.

Firește, dl Pettit nu are nevoie de apărarea jurnaliștilor. Voronin însuși este cel care trebuie apărat de propriile speculații și jumătăți de adevăr. Fiindcă aduce ca „argument” propria biografie, voi confirma, din partea mea și a părinților mei deportați „pe vecie”, („na vecinoe poselenie”) cu trei copii, cel mai mic fiind de o lună și jumătate, în regiunea Tomsk din Siberia, că Muzeul Ocupației Sovietice reflectă o realitate istorică de netăgăduit. O spun și din partea prietenului meu Gheorghe David, condamnat la detenție în spitalul de psihiatrie de la Dnepropetrovsk, pentru că denunța ocupația sovietică, o spun, fiindcă veni vorba, și din partea bunicului pe linia maternă, Trifan Borzac, care s-a stins așteptând „să vină americanii”.