După Brexit, Amerxit?

Semne diacritice

În SUA, republicanii și democrații și-au ales candidații care se vor lupta pentru a ocupa scaunul celui mai puternic președinte din lume. Și candidatul surprinzător, controversat, al republicanlor, omul de afaceri Donald Trump, și, în mai mică măsură, cel așteptat al democraților, fostul senator și secretar de stat Hilarry Clinton, au pus la încercare unitatea formațiunilor din care fac parte.

Fisurele provocate de recentele alegeri primare sunt mai profunde ca alte dăți, fiindcă sunt generate de curente puternice anti-establishment, populiste în mod inevitabil, în ambele tabere. „Pierderile” Partidului Democrat au fost mai mici, reprezentantul acestui curent, senatorul Berney Sanders, a fost înfrânt și el s-a alăturat, cu o parte din adepții săi, candidatului oficial al partidului.

Unitatea Partidului Republican s-a făcut țăndări, deoarece Trump a câștigat nominalizarea forțând ușa, învingând rezistența establishmentului, speculând în special problema migrației și alte temeri ale populației de culoare albă, promițând să restabiliească „măreția de odinioară” a SUA. Limbajul, comportamentul „netradițional”, provocator, ofensator al lui Trump îi atrage simpatia mulțimii, dar îi pune în situații jenante pe liderii republicani, care se văd nevoiți să-l sprijine de dragul unității partidului.

Printre contestatarii lui Trump figurează nume grele cum ar fi fostul președinte George W. Bush și fostul candidat republican la funcția de președinte Mitt Romney, care consideră că „temperamentul și judecata” candidatului actual nu sunt corespunzătoare funcției de președinte al SUA. Deși a luat cuvântul la Convenția Națională a Partidului Republican, senatorul Ted Cruz, care a candidat și el la funcția de președinte, dar a părăsit campania electorală, a evitat să pronunțe numele lui Trump, îndemnându-i pe susținătorii partidului să meargă la vot și să-și asculte „conștiința”.

E adevărat, Donald Trump a făcut afirmații ofensatoare la adresa acestora și a altor persoane inclusiv „monstrul sacru” al scenei politice americane, John McCain, dar e tot atât de adevărat că unele declarații ale sale denotă fie dorința de a plăcea cu orice preț simptizanților săi, fie incompetență sau iresponsabilitate. De exemplu, întrebat fiind de New York Times, dacă SUA vor veni în ajutorul Țărilor Baltice, în conformitate cu angajamentele din cadrul NATO, în cazul în care ele vor fi atacate de Rusia, candidatul republican a răspuns că aceasta depinde de faptul dacă țările repsective și-au îndeplinit angajamentele financiare față de NATO.

Trump nu s-a abținut să nu răspundă jignitor la adresa părinților musulmani ai unui soldat american ucis în Afganistan, pentru faptul că aceștia i-au atras atenția (de pe scena Convenției Naționale a Partidului Democrat) asupra unor declarații contrare Constituției SUA, făcute de el în campania electorală. În schimb nu l-a deranjat ipoteza implicării serviciilor secrete rusești în atacurile cibernetice îndreptate împotriva candidatului democrat Hilarry Clinton. El îl admiră pe Putin și a făcut schimb de complimente cu acesta, ceea ce nu poate să placă tuturor liderilor republicani.

În mod paradoxal, lui Hilarry Clinton îi joacă festa tocmai faptul că, spre deosebire de Trump, nu poate fi numită diletant, că se află de mult timp în politică, că este „supracalificată” („overqualified”), după cum a caracterizat-o Barack Obama, pentru funcția de președinte. Trezesc neînceredere relațiile ei cu Wall Street-ul, în pofida unei biografii dedicate muncii voluntare în folosul copiilor, a altor categorii defavorizate, în pofida faptului că pe parcursul carierei sale s-a manifestat ca o persoană a schimbării, a contestării status-quoului, după cum a demonstrat soțul ei, ex-președintle SUA, Bill Clinton în evocările sale de pe scena CND.

Rămâne să vedem dacă democrații și americanii în general vor crede că ea este un „change maker”, capabilă să-l substituie pe Sanders, dacă va reuși să le propună alegătorilor un scop cu care să-i atragă după sine.

Din păcate, publicul american pare să fie, ca și cel britanic, în „dispoziție populistă”, după cum s-a exprimat un lider democrat. Lozinca demagogică despre măreția „de altă dată” a SUA funcționează. Promisiunile lui Donald Trump de a construi un zid între SUA și Mexic, de a interzice intrarea musulmanilor în SUA, apelurile sale pentru o politică izolaționistă pot fi comparate cu un fel de Brexit, cu diferența că un Amerxit ar avea consecințe dezastruoase pentru ordinea mondială existentă. Lumea depinde ca niciodată de alegătorii americani.