Nicolae Negru // Despre „dezvăluiri” subiective

Semne diacritice

Fiindcă „stabilizarea” Kazahstanului cu ajutorul trupelor ruse mai durează, iar americanii abia urmează să se întâlnească cu rușii pentru a negocia ultimatumul lui Putin, care i-a propus lui Biden reîmpărțirea sferelor de influență în Europa, în comentariul de azi vreau să vă atrag atenția, stimați cititori, asupra unei „investigații” apărute, săptămâna trecută, într-o publicație online, care se vrea și reușește, de cele mai multe ori, să fie un pod informațional peste Prut. Nu și în cazul aceasta, din păcate, căci intenția autorului nu este susținută, din punctul meu de vedere, de o documentare suficientă, reciclându-se niște informații împletite cu zvonuri de pe la finele secolului trecut, tema fiind abordată expeditiv, conform unor tipare larg răspândite, dar perimate.

Deși titlul anunță „dezvăluiri” despre „Iurie Roșca și nănașul său”, Roșca e doar menționat, toată energia „dezvăluirii” fiind îndreptată spre „nașul”, jurnalist, scriitor, care a avut un rol secund în aducerea tipografiei „Prag-3” la Chișinău, - subiectul de la care își pornește demersul acuzator autorul. Să-i atribui „nașului” relele „finului”, să spui despre el că ar fi compromis unionismul în Republica Moldova înseamnă nu numai să exagerezi ponderea sa în această istorie cu tipografia și în alte acțiuni ale lui Roșca, ci și să vrei să-l umilești, să-l demonizezi, în loc să afli și să expui adevărul și numai adevărul.

Dacă s-ar fi făcut un cât de mic efort de documentare, s-ar fi aflat că, pe la finele anului 1998, între „naș” și „fin” a avut loc o ruptură definitivă și că nu „nașul” a înhățat tipografia „Prag-3”, că ziarul „Flux” se afla în proprietatea lui Roșca, dar nu avea cum să compromită unionismul, căci în redacție au activat unioniști notorii - Petru Bogatu, Constantin Tănase, Rodica Mahu, Igor Nagacevschi... E adevărat, dacă scria despre ruptură, autorul ar fi trebuit să pună punct „dezvăluirii” sale. Știe toată lumea că, despărțindu-se de Iurie Roșca, „nașul” a fondat, în 1999, un alt ziar, „Jurnal de Chișinău” (dacă intereseează pe cineva, pot da detalii și despre sursele de finanțare), care a reflectat evenimentele principale de pe pozițiile românismului și unionismului.

Și lucrările literare ale „nașului” l-ar fi putut convinge pe autor că nu le-a scris un antiromân sau dughinist camuflat. Judecăm oamenii după faptele lor, iar faptele unui scriitor și jurnalist sunt publicațiile, emisiunile sale. Trebuie să te pretinzi foarte perspicace ca să insinuezi că cineva ar fi fost kaghebist doar fiindcă a lucrat reporter la un ziar sau o revistă. Dar faptul că primele sale materiale se referă la lipsa grădinițelor de limbă română în Chișinău nu contează? Autorul ar fi putut obține ușor răspuns și la întrebările „studențești” pe care le pune la sfârșitul „dezvăluirii”, dar nu a găsit de cuviință să-l contaceze pe cel vizat. Tonalitatea, modul în care sunt formulate aceste întrebări sugerează că nici nu s-a urmărit scopul obținerii unui răspuns, căci autorul „știe totul”. De altfel, „nașul” povestea în cercuri mai restrânse și despre istoria cu tipografia „Prag-3” și nu cred că ar fi refuzat să o mai relateze o dată.

Să fiu înțeles corect, scopul comentariului meu nu este avocățesc, vorbesc despre calitatea jurnalistică a textului respectiv, care e o „ciorbă reîncălzită”, scosă dintr-un frigider vechi, uitat. Plin de elan justițiar, jurnalistul scrie din auzite, de la cineva care, la rândul său, nu îl simpatizează în mod evident pe „naș” (un tip nu chiar „pufos” și nu întotdeauna corect, trebuie să recunoaștem), pornit să-i dea articolului său o formă cât mai rigidă, mai categorică, deși nu dispune de „substanță” incriminatoare. E mai mult atitudine, mobilizare „patriotică” în text decât argument, detaliu, probă. E mai mult opinie decât dezvăluire.

A doua concluzie e că avem nevoie totuși de o lege a lustrației, măcar și pentru ca materialele de acest gen, bazate pe zvonuri, pe bârfe, impresii sau deducții aproximative, care nu pot să aibă alt efect decât unul psihotic, răzbunător, resentimentar, să nu se înmulțească odată cu numărul jurnaliștilor de pe ambele maluri ale Prutului care vor dori să scrie despre istoria Mișcării noastre de Renaștere Națională.

Până atunci, ca să fie mai limpezi intențiile mele, declar pe propria răspundere că nu am fost colaborator sau informator KGB, nu am denunțat și nu am trădat pe nimeni. Mai amănunțit veți putea citi despre „relațiile” mele cu KGB în ancheta pe care a inițiat-o, la începutul acestui an, Dumitru Crudu.