Mărturii șocante // Moldova din Siria

Repatriere: Masacrul sirian, văzut de moldoveni

Au părăsit Siria pentru a scăpa de ororile războiului. Două moldovence și-au lăsat casele pe jumătate dărâmate, soții și încearcă să supraviețuiască pe pământurile natale.

După ce și-au întemeiat un cămin și s-au adaptat la tradițiile arabe, astăzi moldovenceledin Siria sunt nevoite să se întoarcă acasă, încercând să ia totul de la zero. Silvia și Tatiana sunt două prietene care s-au căsătorit acummai bine de 15 ani în Siria. Nemaiputând răbda ororile războiului civil început cu aproape trei ani în urmă în țările arabe, și-au luat copiii și s-au întors la casa părintească.

„Dacă scoți nasul pe fereastră, te împușcă”

Tatiana Chițevan, originară din Soroca,se află de două luni în R. Moldova. Femeia spune că era imposibil să mai stea cu frica în sân zi și noapte. „E ceva de groază ce se întâmplă în Siria. Peste tot răniți, morți și sânge. Bombardamente la fiecare pas, dacă dai să scoți nasul pe fereastră, te împușcă.Dacă ieși până la poartă, te împușcă. Magazinele, școlile, fabricile, totul este închis și dărâmat. Lumină nu este, iar cablurile telefonice sunt rupte. Vizavi de casa noastră este spitalul, unde sunt aduși toți răniții. Nu îmi mai rezistau nervii să aud urletele oamenilor care spumegau de durere, bucăți de carne aruncate pe stradă…Care mai au rude în alte țări fug peste graniță, care nu - așteaptă moartea sau sfârșitul războiului, însă se pare că este departe”, spune Tatiana.

Am trecut vama la turci, inclusiv pe brânci

Ultimele două luni au fost cele mai dificile pentru familia Tatianei. Împreună cu soțul și cei patru copii au fost blocați în oraș o perioadă de timp. „Locuiesc de 16 ani în orașul Afrin, un oraș de kurzi. Vara am fost blocați din toate părțile, deoarece kurzii sunt respinși și de sirieni, și de turci. Elementar, nu aveam apă și mâncare. Produsele alimentare nu intrau în oraș. Drumurile sunt închise. Așa că am decis cu soțul să iau copiii și să trec vama ilegal la turci ca să ajung în R. Moldova”, zice ea.

Ca să treacă granița la turci, au plătit unor persoane. „Doi kilometri pe jos a trebuit să-i parcurgem în cinci minute. Atât durează schimbul între soldații de la pază. Cei care ne-au ajutat sunt turci. Aceștia stau cu binoclul într-un ascunziș și, prin telefon, ne anunță când să mergem și când să ne oprim. În acel moment nu ai voie nici să respiri, dacă te văd grănicerii, te împușcă pe loc. Am trecut vama fugind și târându-ne pe jos. Încă o regulă era că, indiferent pe cine împușcă, trebuie să fugi înainte și să nu te oprești. Am avut mare noroc, mai ales fiul meu mai mare care era să calce pe o bombă, instalată la 20 de centimetri de traseul pe unde mergea”, povestește moldoveanca.

În R. Moldova, un alt fel de război

Soțul Tatianei nu are viză și a rămas în Siria. „Ultima dată când am vorbit cu el, am reușit doar să-l anunț că am ajuns cu bine în Moldova. Nu mai știu nimic de el”, oftează femeia. Tatiana a trecut casa moștenită de la părinți pe numele fratelui când a plecat în Siria, iar acesta a vândut-o acum câțiva ani. „Părinții mei sunt morți de aproape 20 de ani, iar eu nu mai am unde trage. Nu m-am gândit niciodată că o să ajung așa zile să nu am unde dormi. Am avut mare noroc de câteva prietene, inclusiv de Silvia, care m-a ajutat cu locuință la început, iar acum stau într-un apartament al unei alte prietene. Într-o cămăruță de 15 metri pătrați stăm cinci suflete. La lucru îmi va fi greu să mă angajez, pentru că copilul cel mai mic are un an și jumătate”, explică ea.

Ajunsă pe pământul natal, Tatiana spune că nicio autoritate nu o ascultă și nu o ajută. „Ca să-mi dau copiii la școală, am nevoie de actul de repatriere. Însă i-am prins pe toți în concediu și cu atâta nerușinare mă trimit dintr-o parte în alta, că nu mai dau de capăt. Așa de mult te umilesc și te simți o nulitate”, lacrimile-sgata să-i curgăpe obraji.

Împușcau până și hainele de pe sfoară

Silvia Zubcus-a născut în satul Ciuciuleni, Hâncești. Deși nu a trecut vama ilegal, în schimb a fost martora bombardamentelor din Alep, orașul în care s-a stabilit cu 15 ani în urmă cu soțul. „Eram în sat la soacra mea, nu departe de Alep,la o sărbătoare, când a început atacul cu bombe. Avioanele zburau deasupra capului și lansau rachete. Pe acoperișurile caselor s-au urcat soldații și împușcau tot ce se mișca: copii, femei, vaci. Până și într-o pereche de izmene au tras focuri. Pantalonii fâlfâiau în bătaia vântului pe o sfoară, iar ei credeau că este un om. Ne-am ascuns cu toții în holul din mijlocul casei. Am stat neclintiți până dimineață ca în cutia de chibrituri. Peste două zile, focurile au încetat și noi am revenit în oraș”, povestește Silvia despre unul dintre miile de atentate.

Femeia explică faptul că războiul din Siria are mai multe fațete. Nu doar bombardamentele fac parte din peisajul unui atac armat, ci și lupta oamenilor pentru supraviețuire. „Pe morți nu poți să-i îngropi, pentru că nu-ți dau voie. Astfel, oamenii putrezesc pe drumuri, dar nici cimitire nu mai sunt. Mâncare este foarte puțină, iar apa este cu limită: 12 litri la opt suflete și nu este doar de băut, dar și de spălat. Copiii de 12 ani sunt antrenați în război, nici nu se văd din spatele puștii. Fetele sunt violate, mai întâi le răpesc, după care cer o recompensă de mii de dolari și când părinții le răscumpără nu mai au ce face cu ele. Sunt într-o stare fizică de nedescris”, explică dânsa.

Copiii erau așteptați la școală, în R. Moldova

Silvia spune că pașapoartele celor șase copii ai ei erau pregătite din timp, doar aștepta momentul propice să o șteargă din Siria. „De la începutul războiului am mirosit că nu vom mai avea liniște, așa că din timp mi-am pregătit pașapoartele și certificatele de naștere ale copiilor și iarna trecută am venit la părinți. Soțul a rămas acolo și nu știu când va putea să vină în R. Moldova”, spune Silvia.

Femeia a izbutit să-și dea copiii la școală, mai ales că toți vorbesc româna. „Nici nu am reușit să ajung acasă, că directorul școlii ne anunțase că copiii mei sunt așteptați la școală. Însă ca să obții un ajutor social, te trimit dintr-o parte în alta. Am ajuns și la Buliga, dar dânsa mi-a spus că Moldova nu e capră de muls”, mărturisește ea.

Tot ce își doresc femeile e să se angajeze la lucru și să înceapă viața de la zero. „Nu credem că o să revenim vreodată în Siria. Copiii își doresc extrem de mult, le este greu să se adapteze în Moldova”, zic femeile repatriate.