MEMORIILE unui psihiatru legendar: Irvin Yalom

Sursa: psychologies.ro

Un psihiatru celebru, autor de cărți și înțelept al lumii noastre moderne, își face testamentul literar și filozofic. Irvin Yalom este un spirit senin, pe care, dacă îl citești, te schimbă radical. Descoperă volumul său de Memorii, o carte pentru suflet.

„Obișnuiesc ca, din când în când, să-l recitesc pe Charles Dickens, scriitor ce a ocupat întotdeauna un rol central în panteonul meu personal. Recent, mi-a atras atenția o frază extraordinară din Povestea celor două orașe: «Întrucât, apropiindu-mă de-acum tot mai mult de sfârșit, mă deplasez într-un cerc tot mai aproape de început. Ca o netezire și pregătire a drumului. Inima mea simte azi atingerea multor amintiri de mult adormite…».

Pasajul acesta mă emoționează nespus: apropiindu-mă de sfârșit, simt și eu cum ocolul mă duce tot mai aproape de început. Se întâmplă mai frecvent ca amintirile pacienților mei să le trezească pe ale mele, munca asupra viitorului lor îmi trezește și-mi tulbură trecutul, și mă surprind reconsiderându-mi povestea de viață.“ (p. 22)

„Biblioteca, în care am petrecut nenumărate ore în fiecare sâmbătă, a devenit a doua mea casă. După-amiezile lungi petrecute în bibliotecă serveau unui scop dublu: biblioteca mă punea în contact cu lumea mai mare la care tânjeam, o lume a istoriei, culturii și ideilor, alinând totodată anxietatea părinților mei, satisfăcuți să fi procreat un copil studios. În plus, din punctul lor de vedere, cu cât petreceam mai mult timp citind între patru pereți, cu atât mai bine: cartierul nostru era periculos.“ (p. 34)

„Soția mea, știind prea bine că prefer evenimentele sociale de mici dimensiuni, de patru, cel mult șase oameni, se amuză de faptul că am ajuns expert în terapiile de grup. Dar adevărul e că experiența de conducere a terapiilor de grup a fost într-adevăr terapeutică, nu doar pentru pacienții mei, ci și pentru mine: m-a ajutat să dobândesc considerabil mai mult confort în situațiile de grup.

Așa se face că vreme îndelungată am fost foarte puțin anxios în momentele în care m-am adresat unor audiențe mai mari. Dar trebuie să menționez că aceste momente se desfășoară, de regulă, în condițiile mele: mă feresc de dezbaterile publice ce implică confruntări spontane – nu pot raționa suficient de repede în astfel de situații. Unul din avantajele vârstei constă în respectul cu care mă tratează audiența: au trecut ani mulți, decenii chiar, de când am fost provocat verbal de către un coleg sau un membru al audienței.“ (p. 59)

„Da, mama a avut motive foarte serioase să se simtă ușurată când am plecat definitiv de-acasă, la douăzeci și doi de ani. Eu tulburam liniștea. Ea nu a avut niciodată un cuvânt bun pentru mine, iar eu i-am răspuns cu aceeași monedă. În timp ce cobor panta lungă a dealului cu bicicleta, îmi zboară mintea la o noapte, pe când eu aveam paisprezece ani, când tatăl meu, în vârstă de patruzeci și șase, s-a trezit în toiul nopții cu o durere puternică în piept. Pe vremea aceea, doctorii făceau vizite la domiciliu, așa că mama l-a sunat imediat pe medicul nostru de familie, dr. Manchester.

Am așteptat toți trei – tata, mama și eu – în liniștea nopții, nerăbdători să ajungă doctorul (sora mea, Jean, cu șapte ani mai mare, era deja plecată la facultate). Când avea vreun necaz, mama revenea la un fel de gândire primitivă: dacă se întâmplă ceva rău, atunci e musai să existe și un vinovat. Și vinovatul eram eu. În seara aceea, în timp ce tata se crispa de durere, ea a țipat de mai multe ori la mine: «Tu – tu l-ai omorât!». M-a asigurat că indisciplina mea, lipsa mea de respect și tulburările pe care le provocam în casă – toate acestea îi veniseră tatei de hac.

Ani mai târziu, întins pe canapeaua analistului, descrierea acestui episod a generat un scurt și rar moment de tandrețe din partea psihanalistei mele ultraortodoxe, Olive Smith. A plescăit din limbă, nţ-nţ, s-a aplecat asupra mea și a spus: «Ce îngrozitor! Cât de groaznic trebuie să fi fost pentru tine». Era un analist cu o formare rigidă, într-o instituție rigidă, ce considera că interpretarea e singura acțiune eficientă a terapeutului. Nu-mi amintesc nici măcar una dintre interpretările ei bine gândite, dense și atent formulate în cuvinte. Însă gestul ei de apropiere de atunci, atât de cald – pe acesta îl prețuiesc chiar și acum, aproape șaizeci de ani mai târziu.

«Tu l-ai omorât. Tu l-ai omorât!». Încă aud vocea stridentă a mamei. Îmi amintesc cât de mic m-am făcut, paralizat de frică și furie. Aș fi vrut să strig și eu la ea: «Nu e mort! Taci din gură, idioato!». Ea îi mângâia neîncetat fața și-l săruta pe creștet, în vreme ce eu m-am făcut covrig într-un colț, până ce am auzit, în sfârșit, pe la trei dimineața, Buick-ul doctorului Manchester, mașină de mari dimensiuni, strivind cu roțile frunzele de pe stradă și am fugit jos, sărind câte trei trepte deodată, ca să-i deschid. Îmi plăcea mult de doctorul Manchester, iar figura lui familiară, mare, rotundă, zâmbitoare, mi-a risipit panica.

A pus o palmă pe capul meu, mi-a ciufulit părul, a liniștit-o pe mama mea, i-a făcut o injecție (probabil morfină) tatălui meu, și-a pus stetoscopul pe pieptul lui și m-a lăsat să ascult: «Uite, fiule, bate puternic și regulat, ca un ceas. Nicio grijă. Va fi bine». În noaptea aceea mi-am văzut tatăl la un pas de moarte; am simțit, ca niciodată, furia vulcanică a mamei și am luat decizia autoprotectivă de-a mă închide față de ea. Trebuia să fac cumva să ies din familia aia. Următorii doi spre trei ani abia dacă am vorbit cu ea – am trăit ca niște străini sub același acoperiș.

Dar cel mai mult îmi amintesc ce ușurare profundă și totală am simțit când a intrat doctorul Manchester în casa noastră. Așa un dar nu mai primisem de la nimeni. Am decis atunci, pe loc, că vreau să fiu ca el. Voiam să fiu doctor și să-i alin pe alții așa cum mă alinase el pe mine. Tata și-a revenit treptat și a mai trăit încă douăzeci și trei de ani, deși orice efort, până și mersul pe jos de-a lungul unui cvartal, îi provoca dureri de piept, făcându-l să caute imediat o tabletă de nitroglicerină.

Tatăl meu a fost un bărbat blând și generos, al cărui singur păcat, cred eu, a fost lipsa de curaj în fața mamei mele. Relația cu mama a fost ca o rană deschisă toată viața mea, dar, paradoxal, imaginea ei e cea care îmi trece aproape zilnic prin minte. Îi văd figura: niciodată liniștită, niciodată zâmbitoare, niciodată fericită. A fost o femeie inteligentă, dar, în ciuda faptului că a muncit toată viața, cu totul neîmplinită, exprimând rar vreun gând plăcut, pozitiv. Azi, în timpul plimbărilor mele cu bicicleta, mă gândesc altfel la ea: mă gândesc cât de puțină plăcere i-am adus cât timp am locuit împreună. Sunt recunoscător că, mai târziu, am devenit un fiu mai afectuos.“ (p. 18)

„Îi încurajez mereu pe studenți să înceapă un proces personal de terapie. «Propriul sine este principalul instrument al terapeutului. Învățați tot ce puteți despre el. Nu permiteți punctelor voastre oarbe să stea în calea înțelegerii pacienților și a empatiei.» Dar eu am fost atât de intim legat de o singură femeie, de la vârsta de cincisprezece ani, iar apoi atât de profund înconjurat de familia mea, că mă întreb adesea dacă sunt cu adevărat capabil să pătrund în lumea unei persoane ce traversează viața solitar.

De multe ori, percep anii de dinainte să o cunosc pe Marilyn într-un alb-negru rece: culorile au intrat în viața mea odată cu ea. Îmi amintesc prima noastră întâlnire cu o limpezime supranaturală. Eram elev în clasa a zecea la liceul Roosevelt și locuiam de aproximativ șase luni în noul nostru cartier. Într-o sâmbătă, pe la începutul serii, după ce petrecusem câteva ore bune în sala de bowling, unul dintre partenerii mei de joc, Louie Rosenthal, mi-a spus că se face o petrecere acasă la Marilyn Koenick, sugerând că ar trebui să mergem.

Eu eram timid și nu mă prea omoram după petreceri și nici nu o cunoșteam pe Marilyn, elevă în clasa a noua, cu jumătate de semestru în urma mea, dar neavând alte planuri, am acceptat. Ea locuia într-o casă modestă din cărămidă, prevăzută cu câteva trepte ce dădeau într-o mică verandă, identică cu restul caselor de pe Fourth Street, între Farragut și Gallatin.“

„Simțeam că ei spun povestea mea: și nu doar povestea mea, ci a fiecărui pacient consultat vreodată de mine. Am început să înțeleg tot mai bine că multe dintre problemele cu care se confruntau pacienții mei – îmbătrânire, pierdere, moarte, decizii majore de viață, cum ar fi ce profesie să urmezi sau cu cine să te căsătorești – erau adesea abordate mult mai convingător de către romancieri și filosofi decât de specialiștii domeniului meu.

Mi-a încolțit în minte ideea că aș fi putut scrie o carte care să valorifice o parte din ideile literaturii existențiale în psihoterapie, temându-mă totodată ca nu cumva un asemenea pas să fie prea arogant. Oare filosofii autentici nu ar fi întrevăzut prin poleiala mea subțire de informații? Am lăsat deoparte aceste scrupule și am început lucrul, însă de anxietatea personajului prefăcut din fundal nu am reușit să scap niciodată.

Îmi dădeam seama că acesta era un formidabil proiect de lungă durată. Mi-am aranjat ziua astfel încât să pot dedica patru ore în fiecare dimineață scrisului și cititului în micul meu birou improvizat în garaj, iar la amiază să parcurg drumul de douăzeci de minute cu bicicleta până la Stanford, pentru a-mi petrece restul zilei cu studenții și pacienții. Pe lângă literatura academică, am conspectat și teancurile de note clinice despre pacienți. Am încercat iar și iar să-mi golesc mintea de preocupările de zi cu zi și să meditez la experiența ireductibilă a ființei.

Adesea, eram invadat de gânduri legate de moarte, atât în stare de trezie, cât și în somn. La începutul lucrului la carte, am avut un vis atât de puternic, încât mi-l amintesc până azi de parcă l-aș fi visat noaptea trecută. Mama, împreună cu rudele și prietenii săi, toți morți astăzi, stau așezați pe niște rânduri de scări. O aud pe mama strigându-mă – ba chiar țipând după mine. Din grupul de oameni, o observ cu precădere pe mătușa Minnie, care stă complet nemișcată pe treapta cea mai de sus.

Apoi începe să se miște, la început ușor, apoi tot mai repede, până ce vibrează mai ceva ca un bărzăune. În momentul acela, toți oamenii așezați pe trepte, toți adulții din copilăria mea, azi morți, încep să vibreze din ce în ce mai repede. Unchiul Abe se întinde să mă ciupească de obraz, plescăie prietenos din limbă și-mi spune «Flăcău drag», cum făcea de fiecare dată. Apoi se întind și alții să mă prindă de obraz. Ciupiturile lor, la început afectuoase, devin tot mai puternice și dureroase. Mă trezesc îngrozit, la trei noaptea, cu obrajii pulsându-mi.

Visul sugerează o întâlnire cu moartea. Mai întâi sunt strigat de mama mea moartă, iar apoi văd toate rudele moarte încremenite într-o nemișcare ciudată pe trepte. După care încep să se miște. Îmi atrage atenția mătușa Minnie, cea care, înainte de-a muri, a zăcut un an într-un sindrom paralitic. Un atac devastator o lăsase paralizată mai multe luni, incapabilă să miște un mușchi în tot corpul, în afară de ochi. Mă îngrozea să mă gândesc la ea în starea aia. În visul meu, Minnie începe să se miște, dar ajunge foarte repede la delir.

Eu încerc să scap de groază imaginându-mi că morții mă ciupesc afectuos de obraz. Dar ciupiturile devin tot mai puternice și răuvoitoare: mă vor lângă ei și este sigur că moartea va veni și după mine. Imaginea mătușii mele vibrând ca o insectă m-a urmărit zile întregi. Nu am reușit să scap de ea. Paralizia ei generală și dispariția sa cât era încă în viață au fost atât de greu de suportat, că am încercat în vis să îndrept situația, făcând-o să vibreze.

S-a întâmplat de multe ori să fiu vizitat de coșmaruri provocate de vizionarea unor filme despre moarte sau violență, în special de filme despre Holocaust. Principala mea metodă de adaptare la teroarea morții? Evitarea, desigur. Am trăit cu convingerea că voi muri la șaizeci și nouă de ani, vârsta la care a murit tatăl meu. De când mă știu, îmi amintesc că despre bărbații din familia Yalom se spuneau două lucruri: că sunt foarte blânzi și că mor de tineri.

Cei doi frați ai tatălui meu au murit de infarct când aveau cincizeci de ani, iar pe tata aproape l-a ucis infarctul la patruzeci și șapte de ani. În timpul facultății, am studiat fiziologia și am aflat ce impact are dieta asupra afecțiunilor coronariene și de atunci mi-am schimbat brusc și pentru totdeauna obiceiurile alimentare, reducând masiv consumul de grăsimi animale. Am evitat carnea roșie, adoptând treptat o dietă preponderent vegetariană. Am luat statine zeci de ani, mi-am monitorizat cu atenție greutatea, am făcut mișcare în mod regulat și mi-am oferit surpriza de a trăi mai mult de șaizeci și nouă de ani.“ (p. 211)

Sursa: psychologies.ro