Interviu // Poezia ca un seism

cartier.md

Margareta Curtescu

Eveniment editorial: A fost lansată cartea de poezie „Iubirea altfel” de Margareta Curtescu, apărută la Editura „Cartier”

Margareta Curtescu este autoarea volumelor de versuri „Prinsă între clamele speranţei” (Editura „Arc”, 1997) şi „Simple bluesuri” (Editura „Cartier”, 2003). În 2005 publică cartea de critică literară „Eternul Orfeu” (Editura „Ştiinţa”). Este prezentă cu poeme şi studii critice în volume colective şi în antologii, din ţară şi din străinătate. Este conferenţiar universitar la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi.

Stimată doamnă Margareta Curtescu, dacă e să vă citez, „între lucruri şi scrierea lor există un drum învăluit de o ceaţă lăptoasă din care ieşiţi mereu alta”. Cu ce schimbare la faţă şi la suflet aţi ieşit scriind poemele din volumul „Iubirea altfel”?

Pentru mine, poezia nu semnifică doar o pulsaţie frenetică a simţurilor sau convertirea, într-un sistem de semne, a propriilor senzaţii şi emoţii, ci, mai degrabă, e un act de autoreflecţie, de autodimensionare, de aceea, după ce scriu un poem, simt cum interiorul meu, risipit şi deformat, se reorganizează, se repliază în alte forme. E acelaşi, dar e şi altul, căci mi s-a prelins în poeme o parte din substanţa mnezică, rateurile şi frustrările s-au subţiat, tensiunile mi s-au dezamorsat. Şi scrierea poemelor din volumul „Iubirea altfel” a echivalat cu trăirea unor multiple „seisme”, după care a intervenit starea de acalmie. Relieful meu lăuntric a dobândit, în fine, alte configuraţii.

Referindu-mă la titlul cărţii, pentru cei mai mulţi, iubirea este iubire şi asta nu e deloc puţin. Ce conotaţii aţi fixat în calificativul „altfel”?

În primul rând, aş afirma că „iubirea” este o noţiune sintetică şi nu echivalează neapărat cu ideea de eros. Titlul „Iubirea altfel”, refractar, în fond, e o convenţie, căci, în subsidiar, îmi exprimă raportul cu aspectele sensibile ale lumii, propria percepţie a evenimentului trăit. Şi propria ordine, pe care încerc să o impun lucrurilor...

O parte din poeme sunt cu dedicaţie. Dacă nu ar fi existat oamenii cărora aţi făcut aceste dedicaţii, nu ar fi existat nici poemele respective?

Nu ar fi existat. Percep relaţia cu o persoană ca pe o experienţă unică, din care extrag şi senzaţii inedite. Caut în celălalt conţinutul care să mă provoace. Altfel spus, trăiesc fascinaţia irepetabilului, ca mai apoi să o contextualizez poetic.

Ce înseamnă scrisul pentru dumneavoastră: terapie, exorcizare, eliberare sau nimic din toate acestea?

Scriu, de obicei, după ce mă distanţez de trăirea propriu-zisă, de aceea scrisul îmi este ca o stare de convalescenţă, ca o regenerare progresivă a unei plăgi.

În poezia „tu” am găsit o definiţie pe care o daţi poeziei: „poezia este uitarea de după uitarea cea mare”. Ce înseamnă totuşi poezia?

E o prelungire a vieţii trăite, dar o prelungire din care sunt excluse, după ce le valorific verbal, formele concretului.

Aţi semnat şi o carte de critică literară, „Eternul Orfeu”. De unde vine interesul atât de mare al scriitorilor români faţă de mitul orfic?

Schema dedusă din structura mitului orfic desemnează condiţia dublă a creatorului: fiinţă superioară, înzestrată cu virtuţi ordonatoare, şi om supus eşecului. De la „Metamorfozele”lui Ovidius, care au propulsat legenda lui Orfeu în spaţiul culturii universale, fixând arhetipul, toate scrierile derivate din acest subiect conservă, integral sau parţial, aceeaşi schemă, reductibilă, în fond, la aceleaşi conotaţii şi efecte simbolice. Consacrând în literatura română tema artistului şi a destinului său, schema orfică a servit în mod diferit la elaborarea numeroaselor opere artistice: unii autori au apelat la forma tradiţională a scenariului mitic şi, fară să intervină în esenţa sa, l-au propulsat în scrieri în care simbolul figurează în forma sa brută; alţii 1-au stilizat şi 1-au adaptat unei epoci concrete, modelându-i semnificaţiile în conformitate cu ideologia timpului; cei mai mulţi, însă, valorificându-şi propria biografie, au descoperit în unele segmente ale mitului scene exemplare în care şi-au turnat propriul destin uman şi artistic.

În calitate de conferenţiar universitar, cum găsiţi echilibrul între canonul literar şi dezinvoltura, creativitatea şi chiar sfidarea anumitor reguli (cel puţin estetice) specifice actului creatorilor?

De obicei, delimitez respectivele activităţi, aplicând mecanismele adecvate, dar, pe unele segmente, nu pot evita interferenţele. Literatura este un spaţiu, în care demersurile se completează reciproc, teoriile concretizându-se prin exemple.

Cum vă influenţează ca om al literelor arealul cultural „bălţean” în care activaţi?

Benefic. Ambianţa în care activez mă motivează să scriu, este determinantă în tot ceea ce fac. E suficient să amintesc, în context, numele lui Nicolae Leahu, Ghenadie Nicu, Anatol Moraru, Diana Vrabie. Apelăm chiar şi la un cod lingvistic, ludic, în esenţă, inaccesibil altora din exterior. În timp, la noi, s-a constituit o conştiinţă aparte, care implică şi un mod aparte de receptare a lucrurilor. Rămân, în continuare, ataşată de Adrian Ciubotaru, Lucia Ţurcanu, Maria Şleahtiţchi, colegii mei care au plecat la Chişinău.

Vă mulţumesc mult pentru dialog.