INTERVIU // Mașina de scris, un SIMBOL al emancipării feminine

videopodarki.com

Istorie // A fost inventată de un bărbat, dar a devenit o armă care a permis femeilor să scape de bucătării şi lucrul casnic

Pavel Brăila se află mai mult în afara R. Moldova, unde activează de aproape 15 ani ca artist vizual. Proiectul său „Ink Ribbon Fingerprints” (Amprentele bandei de cerneală), care este un tribut maşinii de scris, a fost prezentat deja la trei expoziţii, în diferite muzee tehnice, cea mai recentă expoziţie fiind în Muzeul Tehnicii din Zagreb.

O sală, 26 de maşini de scris – câte litere are alfabetul, aşezate în forma unei tastaturi, şi 26 de oameni care intră succesiv, se aşază fiecare în faţa maşinii de scris şi încep să dactilografieze amintiri legate de experienţa scrierii de altădată cu acest instrument. Sunetul butoanelor maşinilor de scris, la început suprapunându-se haotic, creşte în intensitate până la unison. Pe o scenă improvizată, Pavel dirijează această „muzică intelectuală”. Spre final, oamenii părăsesc unul câte unul încăperea. Rămân doar maşinile de scris şi liniştea.

Dragă Pavel, care e povestea acestui proiect?

În 2011, împreună cu alţi patru artişti internaţionali, am fost invitat de Muzeul Tehnicii din Viena să facem o intervenţie artistică în muzeu. După o cercetare, am descoperit că muzeul deţine o colecţie foarte frumoasă şi originală de maşini de scris vechi, din secolele XVIII-XX, dar – din cauză că Muzeul are deja o expoziţie permanentă, unde sunt expuse câteva maşini de scris – maşinile din arhivă, văzute de mine, sunt menite să se prăfuiască undeva, ferite de ochii lumii, şi să nu fie prezentate niciodată. Am fost foarte impresionat anume de primele maşini inventate. Sunt adevărate sculpturi. De fapt, maşina de scris a fost reinventată mai mult de 50 de ori. Perioada mea de cercetare în Viena a coincis cu ştirea că în Mumbai (India) a fost închisă ultima fabrică producătoare de maşini de scris. Atunci pentru mine a fost clar că voi face o lucrare despre maşina de scris. Până la urmă am făcut un performance, o instalaţie şi un film.

Ce lucruri interesante, mai puţin cunoscute, ai descoperit în timpul cercetării?

De exemplu, faptul că maşina de scris, deşi a fost inventată de un bărbat, a devenit o armă care a permis femeilor să scape de bucătării şi lucrul casnic şi să intre în birouri, să lucreze în rând cu bărbaţii, transformându-se într-un simbol al emancipării feminine. Maşina de scris, pe care o cunoaştem noi, a fost inventată de Christofer Lathom Sholes în jurul anilor 1870. Datorită faptului că s-a terminat războiul civil în America, fabricile şi uzinele firmei „Remingtos and Sons”, care produceau puşti şi muniţii, au rămas fără comenzi... Întrucât trebuiau menţinute în lucru, s-au achiziționat două licenţe, foarte ciudate pentru timpul acela: a maşinii de cusut şi a maşinii de scris. În ziua de azi, aici s-ar potrivi termenul „producere de conversie”. În acelaşi timp, producătorii nu erau siguri că aceste ciudăţenii vor prinde popularitate la publicul larg. Mai mult ca atât, spre deosebire de maşina de cusut, care era predestinată din start pentru femei, se presupunea că maşina de scris va fi folosită de bărbaţi. Cu toate acestea, predestinaţia feminină a maşinii de scris parcă plutea în aer... Designul maşinii de scris a fost predat aceluiaşi departament, care a făcut designul maşinii de cusut, care, la rândul lui, a „înzestrat-o” cu flori lăcuite pe fundal negru. Mai târziu, maşina de scris a fost comparată cu pianul, pentru că femeile în loc să stea acasă, la bucătărie, sau să cânte la pian copiilor şi soţilor, au intrat în oficii, cu toate că erau plătite de patru ori mai puţin decât colegii lor bărbaţi.

De ce aceste nostalgii şi omagii aduse maşinii de scris într-un context al tehnologiilor care ne oferă atâtea alte avantaje?

Era o perioadă în care, în procesul scrisului, era implicat şi corpul. La calculator putem să corectăm de câte ori vrem. Ca să scrii la maşina de scris trebuie să fii super- concentrat. Trebuie să ştii practic tot textul dinainte şi să gândeşti strategic. Nu poţi greşi.

Ţi-ai dori ca lumea să se întoarcă la maşina de scris?

Eu am acum câteva maşini de scris şi scriu la ele. Lumea le aruncă, dar acest obiect are mai mult de 10 mii de detalii. În special primele maşini, care nu au fost destinate să fie produse în masă, sunt sculpturi magice ale inteligenţei, ale creativităţii şi tehnologiei – adevărate opere de artă. La începuturi, erau privite ca ceva straniu. Nici nu se ştia la ce vor fi folosite, cum să le utilizeze. De aceea le dădeau gratis la scriitori ca să le facă publicitate. În anii 1930, odată cu boomul industrial, maşina de scris a atins vârful popularităţii.

Am privit spotul video al acestui performance şi, personal, nu mi-a lăsat impresia că dactilografierea ar fi mai puţin automatizată decât scrierea la computer... Nu văd mare diferenţă între acei dactilografi, într-o atmosferă birocratică, fiind fiecare absorbit de maşina lui de scris şi de procesul său de lucru, şi între oamenii al căror instrument de lucru, astăzi, este computerul.

Pentru mine maşina de scris este un instrument muzical. Lucrarea mea e una sonoră. Înainte, când intrai într-un oficiu şi se auzea în unison ticăitul maşinilor de scris, acesta era sunetul „intelectual”, era sunetul unui text.

Un pictor este pictor pentru că pictează pe şevalet. Un sculptor este sculptor pentru că sculptează. Care este identitatea unui artist contemporan cum eşti tu? Care sunt instrumentele lui?

Creativitatea. Astăzi ca să te exprimi există foarte multe posibilităţi. Marcel Duchamp, naşul Artei Conceptuale, la începutul secolului, a adus Redy-Made-ul (obiectul gata făcut) în spaţiu de muzeu şi i-a schimbat funcţia. Tot după Duchamp, pictura, sculptura este numită „retina art”, pe care o poţi savura numai cu ochii. El a adus însă arta conceptuală, pe care trebuie să o percepi cu creierul, cu gândirea.

Apropo de filmul tău „Shoes for Europe” despre ecartamentul nostru diferit celui din UE. Ne-ar schimba în vreun fel percepţia despre contactul nostru cu Vestul dacă ecartamentul nostru ar fi ajustat celui european?

Ecartamentul e o metaforă pentru a vorbi despre faptul că cei din Est şi din Vest sunt foarte diferiţi unii de alţii. Pentru mine, ca să ne înţelegem unii pe alţii, trebuie să ridicăm un tren, şi asta e greu. Evident că suntem mult mai în urmă decât ei. E şi un avantaj, dar şi un dezavantaj. Când făceam filmul, în 2001, eram sigur că prind ultimele zile ale acestui proces pentru că vom deveni foarte repede parte a Europei.

Un „foarte repede” care durează...

Peste câteva zile vom avea posibilitatea să intrăm în Europa fără vize.E trist. Momentul ăsta de vize este o izolare silnică, o comportare a Vestului cu Estul ca şi cu niște sclavi sau oameni de un nivel mai jos... Viza este pur şi simplu o înjosire. În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, unul din primele puncte este că orice om are dreptul să trăiască unde vrea, iar viza intră în contradicţie cu drepturile omului. Nimeni nu ştie despre asta şi toţi cred că e firesc să fie aşa. Din cauza asta artiştii sunt cei care privesc lucrurile altfel. Şi ei trebuie ascultaţi în primul rând. Pentru că artiştii buni sunt tot timpul în avangardă.

Îţi mulţumesc pentru că ai acceptat să discutăm. Ştiind că pregăteşti alte trei lucrări pentru a participa la cea de-a X-a Bienală de Artă Contemporană „Manifesta” de la Sankt Petersburg, îţi doresc succes şi aprecieri pe potriva aşteptărilor.