INTERVIU // Dan Puric: „O mare parte din popor a devenit populaţie, adică fără conştiinţă”

Metamorfoză // „O mare parte din popor a devenit populaţie, adică fără conştiinţă”

În contextul aniversării a 96-a de la Unirea Basarabiei cu România, cunoscutul actor, regizor şi eseist Dan Puric a prezentat la Chişinău spectacolul „Suflet Românesc” şi conferința omonimă. Despre cum arată sufletul românesc, de ce trăim atât de prost în timp ce avem atâţia genii, despre tinerii care, în pofida a ceea ce se crede, că nu ar avea valori, pot face lucruri mari, despre „spice îngenuncheate”, „oameni-maci” şi altele, citiţi în interviul ce urmează.

Stimate domnule Dan Puric, de la primele dumneavoastră spectacole, „Toujour l’amour”, „Costumele”, „Don Quijote”, „Made in Romania” şi altele – spectacole de mare răsunet, prezentate în mai multe ţări, la spectacolul „Suflet Românesc”, e o schimbare de registru, de public?

Publicul oricum se schimbă. În ceea ce mă priveşte, cred că este o adâncire. M-am cufundat în mine mai mult. Poate mai profund, mai dureros.

Filosofi şi gânditori ai lumii nu au putut da o definiţie clară sufletului. În opinia dumneavoastră, ce elemente îl definesc? Cum arată sufletul românesc?

Nici eu nu mă grăbesc să dau o definiţie. Orice definiţie este o formă de a omorî lucrurile. Pe mine mă surprinde. Este o imponderabilă care mă trăieşte. Tot ce pot să spun despre suflet nu este să dau definiţii, ci să-l mărturisesc. Şi atunci mărturisesc printr-o întâmplare, printr-o întâlnire, printr-o atitudine. E acel ceva care sparge ţarcul de gândire al unei epoci, al unei prejudecăţi, care are alte legi. Sufletul este ceva care rupe gravitaţia. Un om poate să cadă la pământ, dar nu sufletul lui. De multe ori m-am gândit că, aşa cum au procedat cu Basarabia, e ca un lan de grâu pe care l-au secerat, dar ei nu au gândit că spicele cad la pământ, dar în genunchi. Ăla e sufletul.

Din conferinţa pe care aţi susţinut-o am aflat că poporul român a dat cel mai mare număr de genii pe suprafaţa pământului, raportat la numărul de locuitori. Atunci cum se face că trăim atât de prost?

Sunt două spaţii: unul geografic şi altul istoric. Ăla geografic e „un picior de plai, pe-o gură de rai”. Din punct de vedere istoric, totul a fost catastrofic. Am fost într-o învecinare groaznică cu imperii barbare, cu apucături de expansiune şi de o parte, şi de alta. Noi nu putem să fim ca ei. Alţii vicleni, alţii brutali şi chiar primitivi, sute de ani. Te-ai gândit vreodată la lucrul ăsta? A fost ca o casă frumoasă care tot timpul a avut cutremure şi ţăranul trebuia să o construiască de la început. Din această cauză, nici nu avem biserici mari. Bisericuţa trebuia să fie mică. Veneau năvălitorii şi ardeau totul. Şi cu toate astea, am rezistat. Un mare filosof român, Vasile Băncilă, vorbea despre spaţiul acesta geografic „de rai” şi cel istoric – catastrofic. „Fă-mă, mamă, cu noroc şi aruncă-mă în foc!”. De aici incapacitatea de a avea consecvenţă, coerenţă. O mare parte din popor a devenit populaţie, adică fără conştiinţă, s-a adaptat, şi-a schimbat ereditar comportamentul. A devenit, cum a zis Tudor Vladimirescu, neam de slugi. Foarte puţini au fost cei care şi-au păstrat verticalitatea. Ăia puţini au ţinut poporul.

Afirmaţi că „istoria poporului român a fost mereu cinică” şi comparaţi experimentul comunist cu o gravă catastrofă naturală. Ce facem cu această istorie? Ne-o asumăm, întoarcem pagina sau trebuie să o aducem mereu în actualitate?

În primul rând, ea trebuie pomenită. Pomenirea nu are de-a face cu memorizarea. La istorie poţi să memorizezi. Când pomeneşti, eşti străbătut de acest gest. Întorcându-te cu faţa spre trecut, ai putere să acţionezi şi să nu-ţi fie frică de viitor. Dacă ar fi fost un trecut ruşinos, un trecut plin de laşităţi, ar fi fost altfel, dar trecutul nostru e martiric. Noi n-am făcut cruciaţi, noi am făcut crucificaţi. Şi atunci, e ca şi cum te întorci spre Iisus. El a murit pe cruce, dar jertfa lui îţi dă cea mai mare forţă. Te-ai întrebat vreodată de ce omul ăla care a murit pe cruce a răsculat o umanitate, o omenire întreagă, învăţându-ne ceea ce înseamnă jertfă? Se zice că de-atunci s-a născut un alt neam de oameni. Numai întorcându-ne spre trecut avem forţa faptelor de azi, spunea Nicolae Iorga. El când vorbeşte de trecut, nu vorbeşte cu caracter istoric. E ca la veşnica pomenire când se aprinde lumânarea. Trebuie să pomenim trecutul ca să aibă valoare în prezent.

V-aţi exprimat mâhnirea în ce priveşte tinerii de azi, în opinia dvs. aceştia fiind indiferenţi, fără valori, fără modele etc. Poate modelele vechi nu mai sunt valabile?

Ei nici nu le cunosc. În primul rând, tineretul nu cunoaşte. Învăţământul ăsta de tip Bologna îi dresează pe alte valori... – generale. E ca şi cum un copil nu-şi mai cunoaşte părinţii sau bunicii. Mai mult decât atât, nici nu mai este interesat. Sigur că s-a creat şi un paradox. Aşa cum sunt ei, destul de chinuiţi şi ispitiţi de o mie şi unu de lucruri, totuşi Roşia Montana în România a fost salvată datorită demonstraţiilor de tineret. Adică, undeva genele lucrează. Dar este bine să stăm în alertă şi să atragem atenţia... Ei în manualele de istorie nu învaţă ceea ce trebuie. E un proces întreg de destructuralizare, de structurare a memoriei, de băşcălizare a ei. În revista „Dilema”, Eminescu a fost făcut praf. Nişte trădători de neam.

Pentru cei care nu au ajuns la conferinţa dvs. descifraţi, vă rog, metafora „oameni-maci”...

Mergeam cu trenul şi am văzut gunoi în stânga şi în dreapta pe câmpurile neplivite şi câte-un mac, şi macul nu ţinea cont de mizerie. El era tot roşu şi frumos. Un om-mac este Nicolae Dabija, care în satul lui trist a făcut o fântână, cu banii pe care i-a luat pentru un premiu de la Uniunea Scriitorilor. Cam cu oameni de genul ăsta se repară ţara, care nu ţin cont de prăpădul din jur. El dacă s-a născut mac, nu poate să fie ciulin.

Vă mulţumesc pentru dialog.