In memoriam // Titus Jucov, patriarhul marionetelor

Un regizor mare, de un metru şaptezeci

Pictorul şi scenograful Ion Puiu de la Teatrul „Licurici” a fost prin preajma scriitorului Andrei Strâmbeanu în perioada în care acesta căuta un regizor pentru piesa sa „Mama lui Ştefan cel Mare şi Sfânt”. „Îl căuta ba încolo, ba încoace, ba pe la Bălţi, ba pe la Bucureşti, ba prin Iaşi, ba pe la Moscova, dar l-a găsit la Chişinău”, povesteşte Ion Puiu. „Măi, Titus, tu eşti marele acela pe care îl caut eu de atâta vreme!”, i s-a adresat Andrei Strâmbeanu. Cu simţul umorului, în replică, Titus Jucov a făcut o glumă: „Da, sunt mare, am un metru şaptezeci!”. Aşa a fost desemnat Titus Jucov regizor la acel spectacol.

„Marele există lângă noi. Trebuie numai să avem ochi să-l vedem şi urechi să-l auzim, vorba Bibliei”, se confesează pictorul Ion Puiu cu referire la ceea ce a însemnat Titus Jucov pentru teatrul din R. Moldova. Arta păpuşărească e complicată şi ca meseriaş trebuie să o cunoşti foarte bine, lucru pe care l-a demonstrat cu prisosinţă prin spectacolele montate directorul Teatrului „Licurici”. „Dacă Titus lipsea în momentul montării unui spectacol, acesta era prorocit să se prăvale. El era salvatorul celor mai grele mizanscene şi înscenări. El rămâne patriarhul artei păpuşăreşti”, declară Ion Puiu.

Prietenia dintre cei doi s-a legat odată cu înscenarea scenică a piesei după povestea „Harap-Alb” de Ion Creangă. „Titus, ştii că Harap-Alb este un Hamlet în variantă naţională? Harap-Alb repetă întocmai peripeţiile lui Hamlet din Shakespeare”, i s-a adresat Ion Puiu într-o zi, mulţi ani în urmă, directorului Teatrului „Licurici”. Din ziua aceea, Titus Jucov a început să-l preseze ca acesta să facă adaptarea scenică a piesei. „A insistat ca un adevărat regizor. E meritul lui că până la urmă a reuşit să mă molipsească de ideea asta”, îşi aminteşte scenograful. „El m-a descoperit şi ca scriitor, şi ca pictor, şi ca scenograf. Am avut o colaborare prietenească. Se mai întâmplau contradicţii între noi, dar erau doar pe marginea textului. Titus era şi un mare sufletist. Dacă cineva avea probleme, imediat sărea ca o pajură să-l ajute cu ce poate. Ţin minte şi acum când învăţa la Institutul de Cultură din Moscova şi a venit la mine la cămin să ne citească nişte nuvele de-ale sale. Pe atunci era la modă proza poetică scurtă. Colegilor mei lectura lui nu le-a lăsat mare impresie. Ce emoţii a mai avut după aceea, când am ieşit la o plimbare pe străzile Moscovei! Plângea că nu a fost aplaudat şi înţeles. Mi s-au memorizat lacrimile lui. Atunci i-am zis: „Titus, ţine minte, tu ai să devii un om mare”.