În infernul din Siria, cel mai mult suferă nevinovăţii. Lecţia pe care trebuie să o ÎNVĂŢĂM din tragedia Alep

sursa: ziare.com

Groznâi, Dresden, Guernica, acestea sunt oraşe care au intrat în istorie pentru că au fost rase de pe faţa pământului în timpul unor conflicte. În curând, şi oraşul sirian Alep va intra în această statistică sumbră.

Patrimoniul musulman din Alep, vechi de 1000 de ani, s-a transformat în praf. Bombele au lovit şcoli şi spitale, oamenii au rămas fără case, au murit de foame ori au fost gazaţi, scrie The Economist.

Nimeni nu ştie câţi dintre zecile de mii de oameni - ultima enclavă arab sunnită - vor muri sub dărâmăturile caselor în care locuiesc acum. Chiar dacă vor fi evacuaţi în siguranţă, aşa cum le-a fost promis, în ultimii ani au trăit un adevărat calvar, care n-are nimic de-a face cu principiul că oamenii nevinovaţi ar trebui cruţaţi de ravagiile şi ororile războiului. O realitate urâtă şi sumbră a pus stăpânire, iar lumea e din ce în ce mai periculoasă şi instabilă, se arată în materialul care apare şi în ediţia print a The Economist.

Proteste paşnice înăbuşite cu violenţă
Pentru a măsura dimensiunea tragediei din Alep, să ne amintim că la primele manifestaţii împotriva preşedintelui Siriei, Bashar al-Assad, în 2011, am văzut sunniţii care mărşăluiau veseli alături de şiiţi, creştini şi kurzi.

De la bun început, cu ajutorul extins din Iran, Assad a vrut să înăbuşe protestele paşnice prin violenţă şi să-şi radicalizeze poporul. La început, afirmaţia că toţi rebelii sunt „terorişti” a fost scandaloasă. Astăzi, unii dintre ei chiar sunt terorişti.

A existat un punct de cotitură atunci când Occidentul a intervenit: a stabilit o zonă de interdicţie aeriană, un refugiu în care civilii se pot adăposti şi chiar a avut un program de înarmare a rebelilor. Dar, paralizat de ce s-a întâmplat în Irak şi Afganistan, Occidentul a făcut un pas înapoi.

Luptele au devenit din ce în mai sângeroase. Dar şi riscul şi complexitatea intervenției au crescut repede. Când Assad era pe cale de a fi dat jos de la putere, Rusia a intrat în luptă şi a acţionat fără conştiinţă şi cu efecte devastatoare, mai scrie sursa citată. Ce se întâmplă în Alep este o dovadă că Assad conduce bătălia. Dar victoria reală aparţine Rusiei, care, încă o dată, are un cuvânt greu de spus în Orientul Mijlociu.

Praf şi cenuşă

Campaniile din Afganistan şi Irak, conduse de americani, au demonstrat că nici cea mai puternică ţară din lume nu poate impune democraţia prin forţă. Tragedia din Alep este mai puţin evidenţă, dar la fel de semnificativă. Confruntat cu atrocităţile lui Assad, Occidentul nu a făcut decât să repete fraze diplomatice şi a arătat că valorile sale sunt doar cuvinte şi că acestea pot fi ignorate.

Vina, mai scrie The Economist, este împărtăşită de mai mulţi oameni. După ce Assad a folosit gaze chimice asupra poporului sirian, parlamentul Marii Britanii a votat împotriva luării de acţiuni militare chiar, şi limitate. În timp ce milioane de oameni au fugit în ţările vecine Siriei, inclusiv Liban şi Iordania, cele mai multe state europene pun bariere pentru a menţine refugiaţii afară.

Vina principala cade pe Barack Obama, pentru că a tratat Siria ca pe o capcană care trebuie evitată, iar predicţia sa că Rusia se va împotmoli într-o „mlaştina” s-a dovedit a fi o eroare istorică de judecată. Alep este o dovadă a faptului că unele politici ale lui Obama au eşuat.

În timp ce America a făcut un pas înapoi, locul gol nu a fost umplut de ţări responsabile care sprijină status quo-ul, ci de Rusia şi Iran, care văd promovarea valorilor occidentale ca pe un complot pentru a schimbă regimul de la Moscova şi Teheran.

Bine aţi venit la târg

Teoretic, următorul preşedinte american care ar putea încerca să inverseze acest lucru este Donald Trump. Totuşi, Trump întruchipează ideea că intervenţia liberală este pentru fraieri. Faptul că l-a numit pe Rex Tillerson, şeful de la ExxonMobil, în funcţia de secretar de stat întăreşte mesajul campaniei sale: Trump vrea să facă înţelegeri, nu să promoveze valori.

Să încerci să închei acorduri este o parte esenţială a diplomaţiei, în special cu adversari precum Rusia şi Iran şi competitori precum China. Dar o politică externă care merge din afacere în afacere fără o strategie sau care să fie ancorată în valori prezintă riscuri grave, unul fiind că aliaţii devin mijloace de negociere. Trump şi-a expus deja sprijinul pentru Taiwanul democratic pe care China îl vede ca pe o provincie renegată. O înţelegere între Tillerson şi prietenii săi din Rusia care ar duce la retragerea trupelor americane din statele din linia întâi a NATO în schimbul unor acţiuni diplomatice împotriva Iranului sau Chinei ar face ca statele baltice să fie expuse agresiunii Rusiei. Trump trebuie să aibă grijă de aliaţii săi, nu să îi vândă.

Lumea a văzut ce se întâmplă când valorile nu pot contracara haosul. Abandonarea luptei din Alep a fost fără milă, iar oamenii care suferă cel mai mult sunt săracii şi nevinovăţii.

Sursa: ziare.com