„Eurovision”, identitate şi cauza adevărată a nefericirii noastre

Competiție: Un concurs de muzică, dar şi un prilej de a vorbi despre identitatea noastră

Julien Danero Iglesias este doctor în ştiinţe politice, cercetător şi lector la Universitatea Liberă din Bruxelles. Recent, a avut o prezentare la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, pe tema: „Eurovision-ul, presa şi identitatea naţională în R. Moldova”.

Julien Danero Iglesias, de unde vine interesul tău faţă de R. Moldova? De ce ai ales să studiezi chestiunea identităţii în R. Moldova pentru cercetarea ta de doctorat?

Voiam la început să fac un master Erasmus în capitala României. Am ajuns la Bucureşti. Am fost foarte interesat de problemele naţionalismului acolo. În timpul şederii mele în România, am întâlnit o moldoveancă care mi-a făcut o invitaţie la Chişinău. Iar când am ajuns aici, mi s-a părut interesant când am văzut inscripţii pe vitrine în două limbi. Mi s-a părut interesant pentru că vin şi eu dintr-un oraş bilingv, Bruxelles, un oraş în care avem uneori conflicte între oameni de diferite etnii. În cercetarea mea, m-a interesat fenomenul bilingvismului, problemele bilingvismului (reale sau nu), comparativ cu situaţia din Belgia.

Ai găsit asemănări între problemele identitare ale cetăţenilor de aici şi ale celor din Belgia?

Da. O situaţie concretă: în Belgia se poate întâmpla să te duci la magazin, la restaurant şi să vorbeşti în franceză, iar vânzătorul sau chelnerul să-ţi răspundă în flamandă şi să nu vrea să vorbească în franceză, chiar dacă o ştie. Şi invers. Unii se simt vexaţi în orgoliul lor naţional de aceste interacţiuni bilingve. Şi totuşi, suntem într-un oraş oficial bilingv. Din când în când şi în Belgia avem demonstraţii în care manifestanţii susţin că acest pământ este flamand, şi nu francofon. Demonstraţii de acest gen au loc şi aici, comparabile cu cele din ţara mea.

În Belgia există tendinţe unioniste faţă de alte state?

Există, dar sunt foarte puţin reprezentative. De exemplu, în partea de sud, în Valonia, există un partid care susţine că belgienii francofoni sunt francezi şi că am fost separaţi artificial de Franţa din anumite cauze istorice. Dar personal m-ar jigni să-mi spună cineva că sunt francez. Eu mă consider belgian de origine francofonă. Limba mea este franceza, dar nu sunt francez. Oameni care cred ca şi mine sunt majoritari în Belgia. Din acest motiv, m-a mirat cât de mulţi cetăţeni moldoveni se consideră români sau ruşi.

Cum se construieşte o identitate prin intermediul concursului „Eurovision”?

„Eurovision” este un concurs de muzică, dar este şi un prilej pentru oamenii care comentează concursul să vorbească despre sine. Când scrii în ziar că acest concurs nu a fost bine organizat la selecţia naţională, spui de fapt că „noi” nu ştim să organizăm ceva. Sau vorbind despre cineva că a furat voturile, spui ceva despre „noi” care furăm voturile. Astfel, prin intermediul „Eurovision”-ului, se creează o imagine despre „noi”. Acest concurs devine deci un pretext pentru a vorbi despre „noi”.

În Belgia, Franţa, „Eurovision”-ul nu este la fel de popular ca la noi?

În Belgia, concursul este văzut ca unul kitsch, dar totuşi, din tradiţie, lumea îl urmăreşte. Sunt prieteni care îl privesc împreună. Sunt familii care se uită la „Eurovision” împreună. Dar, e clar, mai puţini decât înainte. Evident, acest lucru nu înseamnă că în presa noastră nu vom găsi un mod în care ne construim identitatea, cel puţin la modul ironic. Avem şi o piesă de teatru care se numeşte „Belgia one point”, o piesă care face haz din această trăsătură a identităţii belgienilor: ne mândrim cu faptul că nu luăm nici un loc la nici un concurs, că facem piese proaste, că mergem peste tot şi ne facem de râs. Aceasta face parte din identitatea naţională a Belgiei.

Înainte de a veni în R. Moldova, ce clişee aveai despre această ţară?

În Belgia, pentru părinţii mei, de exemplu, R. Moldova înseamnă ţara lui Tintin – un personaj de benzi desenate, dintr-o ţară imaginară, Syldavie, dar inspirată cumva de „Moldavie”. Când vorbeşti în Belgia despre R. Moldova, lumea se gândeşte la Tintin. Înainte de a veni aici, mi s-a spus că e ţara în care sunt fete frumoase.

Şi... s-a confirmat?

Da! Primul clişeu în Belgia ar fi că lumea nu prea ştie că există R. Moldova. Nici nu ştie unde se află, la fel ca şi Ucraina, pentru că aceste ţări sunt la Est. Pentru belgieni, Budapesta şi Bucureştiul sunt una şi aceeaşi, pentru că sună aproximativ la fel în franceză „Budapest” şi „Bucarest”.

A fost ceva care te-a şocat, te-a impresionat aici?

Văzând sărăcia de aici, mi s-a părut foarte trist că ţările bogate, de unde vin eu, spre exemplu, nu se implică. Ceea ce ne interesează pe noi e ca R. Moldova să rămână stabilă din punct de vedere politic şi să nu prea emigreze cetăţenii ei pentru că nu avem cu ce hrăni atâţia emigranţi. Mi s-a părut şocant că la graniţa Europei se află o ţară în care oamenii – mulţi dintre ei – nu consideră că au un viitor la ei acasă şi sunt obligaţi să plece în Italia, în Spania, în Franţa... oriunde. M-a şocat că noi, cei din Europa de Vest, nu facem nimic pentru a schimba această situaţie. Europa are un discurs foarte frumos: „Da, facem ceea ce facem pentru integrarea R. Moldova în Europa...”, dar, de fapt, ce face? Nimic!

Crezi că Europa ar trebui să se simtă responsabilă pentru o ţară cum e R. Moldova?

Nu neapărat responsabilă, dar mai implicată. Nu vreau să spun că nu face nimic, dar nu face destul. Cred că atunci când vine aici comisarul european nu ştiu care, el îşi dă seama că situaţia nu e cea mai bună.

Aici, nici oamenii bogaţi sau cu pârghii decizionale, cu putere, nu fac ce ar putea face pentru societatea lor...

Îmi amintesc de o carte scrisă de un jurnalist american, Eric Weiner, care se numeşte „Geografiaextazului”. Autorul a mers în mai multe ţări din lume ca să vadă dacă oamenii sunt fericiţi şi a fost şi în R. Moldova. Concluziile lui sunt că această ţară este cea mai nefericită din lume din cauza lipsei de solidaritate între oameni. În Africa, de exemplu, oamenii sunt mai săraci, dar mai fericiţi, pentru că sunt solidari între ei.