Stiri

Emilian Galaicu-Păun: Eu sunt veşnicul student de la Litere, iar afară este eternul Mai ’68!

Social 06.07.2013 10:49 Vizualizări

3634

Emilian Galaicu-Păun: Eu sunt veşnicul student de la Litere, iar afară este eternul Mai ’68!

Foto: Alexandru Bâtcă

Literatură: Interviu cu scriitorul Emilian Galaicu-Păun

Ce sentimente te încearcă când te gândeşti la această jumătate de secol pe care o închei de trăit (y compris, de scris)?

În primul rând, de recunoştinţă faţă de părinţii mei, care au făcut să vin pe lume într-o familie de oameni cumsecade, dar şi într-o casă cu cărţi. Graţie bunicilor mei pe linie paternă – Emilia şi Timotei –, în primii şapte ani de viaţă am cunoscut raiul pe pământ în satul de baştină, Unchiteşti, raionul Floreşti, iar nostalgia acelui paradis pierdut se citeşte printre rândurile romanului Ţesut viu. 10 x 10, „Cartier”, 2011. Totodată, sunt încercat de regrete, fireşti la vârsta când, vorba lui Alexandru Vlad: „omul priveşte nu înainte, ci încotro e viaţa mai multă” – am pricinuit, fără voie, unor oameni dragi suferinţă; mi s-a întâmplat să calc strâmb; şi în genere, nu am fost mereu la înălţime. Totuşi nu am perseverat în prostie, nici în rele – drept care pot să-mi privesc contemporanii în ochi, fără să trebuiască să-mi las privirea în pământ. Altfel zis, văd şi jumătatea plină, şi jumătatea goală a paharului, iar ceea ce mă surprinde este că încă… mi-e sete – de viaţă, de cărţi (de citit/de scris), de noi orizonturi ale cunoaşterii (y compris, de sine).

Cum e să fii scriitor?

Dacă eşti de la Dumnezeu, cum s-ar zice, nu prea ai răgaz să te întrebi: cum e? – scrii şi basta! Nu-i mai puţin adevărat că orice scriitor autentic îşi problematizează condiţia de creator, de unde şi îndoielile & crizele inerente, unele de-a dreptul purificatoare. Totul e să „joci pe mize mari” – fie că inventezi un limbaj, numai al tău, în poezie; fie că dai un roman de scriitură, într-o literatură abia ieşită din faza „realist-socialistă”; fie că scrii la zi, într-un mod foarte personal & cu o regularitate de metronom, despre cărţile altora. Dacă reuşeşti să faci dintr-o meserie (nu) ca oricare alta un Destin, poţi nici să nu răspunzi la întrebare – faptele mâinilor tale (cărţile citite & scrise!) vor face-o pentru tine. La fel de bine însă, aş putea să-ţi răspund printr-un vers, dintr-un poem dedicat lui Al. Cistelecan, Pocitania: „în joacă/ mi-am pierdut la cărţi viaţa. la cărţi de citit. de scris, viaţa”.

Ce are în vedere criticul Mircea V. Ciobanu când te califică drept „un autor imposibil, care face texte imposibile...”? E de bine sau de rău?

Prietenul nostru M.V.C. este un spirit critic efervescent, ce iubeşte pătimaş literatura, de dragul căreia se pretează la tot felul de… mistificări! Astfel, fiind eu „un autor imposibil”, tot Domnia Sa m-a făcut accesibil (şi deci posibil de citit) publicului larg, scriind aplicat despre Yin Time (neantologie) sau despre Ţesut viu. 10 x 10. Pe de-altă parte, un alt critic, Al. Cistelecan, vorbea de „principiul sintezei imposibile” ce stă la baza poeticii mele – „E vorba de două ritmuri vizionare, de două viteze ale viziunii, una fulminantă, cealaltă migălită; dar şi aici, e vorba nu de viteze sau ritmuri aplicate pe rând, ci simultan; sau, în cel mai rău caz, viteza lentă, artizanală, nu constituie decât premisa de demaraj a ritmului eruptiv. De regulă însă, Emilian Galaicu-Păun înaintează cu ambele viteze deodată” –, ceea ce-mi aminteşte de sloganul mişcării studenţeşti de la 1968: „Fiţi realişti – cereţi imposibilul!”. Ei bine, eu sunt veşnicul student de la Litere, iar afară este eternul Mai ’68!

Scrii pentru posteritate, aşa parcă spuneai în una din discuţiile noastre, dar doreşti să fii apreciat de contemporani. Nu e un paradox?

Nu cred să fi spus literalmente asta, că aş scrie „pentru posteritate” (cel mult, pot să re-scriu anumite texte, în vederea unei ediţii definitive!). Cât despre aprecierea contemporanilor, mă interesează în primul rând să fiu citit în spiritul şi litera cărţilor mele – poezia mea nu poate fi învăţată pe dinafara & spusă pe de rost şi cu asta basta; proza mea nu se poate repovesti, fiind şi una şi alta opere de limbaj. Sigur, mă interesează reacţia imediată în cazul unor texte – de aceea şi am avut mai multe recitaluri publice! –, dar ceea ce se uită e că la un poem de 16-20 de versuri eu muncesc uneori câteva luni de zile, şi abia apoi îl supun atenţiei cititorilor. Dacă ai observat, după Arme grăitoare, am publicat UN SINGUR poem pe an: iov & vio, în 2010; război civil, în 2011; Apa. 3D, în 2012. (Nu mă întreba cât am scris la fiecare!...) Iar antologia de autor, a-z.best, „Arc”, 2012, conţine DOAR 48 de titluri (+ 1, pe clapeta a 2-a), înglobând 24 de ani de creaţie.

În repetate rânduri ai afirmat că nu te regăseşti în Uniunea Scriitorilor, în acelaşi timp participi în diferite jurii, iai premii, eşti membru al Consiliului Uniunii – lucruri care creează o altă imagine...

Dar nu văd nicio contradicţie – am făcut parte din numeroase jurii (USM, SOROS ş.a.), la propunerea colegilor mei; mi s-a întâmplat să iau premii, la toate categoriile, dar şi să fiu „fentat” (de curând am aflat niscai amănunte din culisele juriului USR pe anul ’12, când romanul meu Ţesut viu. 10 x 10 s-a pomenit pe lista finală la Proză – le trec sub tăcere; în cele din urmă, premiul i-a fost acordat clujeanului Alexandru Vlad, pentru Ploile amare); sunt de câteva luni membru al Consiliului USM, unde încerc să-mi fac auzită vocea… Şi, cu toate acestea, nu pot să afirm că mă regăsesc în USM (cine se regăseşte, exceptându-i pe angajaţii noii administraţii?!), prea multă lume întâmplătoare s-a pomenit acolo. Faptul că ditamai uniunea profesioniştilor în ale scrisului nu are elementar o publicaţie literară mi se pare de-a dreptul scandalos, ca şi felul în care se întocmesc liste pentru Ministerul Culturii cu titluri de publicat/de achiziţionat, se acordă titluri onorifice, se propun nume la Premiul de Stat etc., etc. Întrebarea este: critici toate aceste practici din interior sau din afară? Prefer să-o fac, punând osul la treabă…

Ce-i lipseşte literaturii de limba română care se scrie azi?

Mai degrabă îi prisoseşte, că doar de talente nu duce lipsă: Emil Brumaru, Şerban Foarţă, acelaşi Mircea Cărtărescu… În Ţară se scrie mult (şi bine!), problema începe acolo unde „vizibilitatea” literaturii române în lume este una redusă – adevărat că echipa Patapievici a ICR-ul a făcut posibilă traducerea a zeci şi zeci de cărţi ale autorilor români contemporani în limbi de circulaţie, şi tot vechea echipă a obţinut statutul de ţară-invitat la Salonul de Carte de la Paris, din martie curent. Or, actualul ICR s-a repliat, pare-se, asupra culturii române din interiorul ţării, ceea ce a dus la suspendarea revistelor Sud-Est Cultural, Contrafort, Semn, Clipa ş.a. de la noi. Scuză că-ţi vorbesc despre „chestiuni administrative” (ştiu că literatura se face în singurătate, fiecare pe cont propriu!), fiindcă totul începe de la statutul omului de litere & al instituţiei ce-l reprezintă... Dacă ar fi totuşi să răspund printr-o propoziţie, aş zice – ieşire în larg!

Ai luat multe premii, inclusiv pentru traduceri. Cărţile tale sunt traduse, circulă, se bucură de cronici favorabile aici, dar mai ales în România. Lansările ultimelor volume care îţi poartă semnătura s-au întâmplat cu librăriile arhipline. Ai mulţi fani, multe cititoare şi admiratoare. Ce îţi mai lipseşte ca să te consideri un scriitor de succes, dar un scriitor împlinit?

Dincolo de imaginea unui „scriitor de succes”, dat pe „sticlă”, inclus în manualele şcolare, antologat în România şi în străinătate & tradus în mai multe limbi (de curând mi-a apărut poemul Apa. 3D într-o revistă din Graz, Lichtungen, în tălmăcirea lui Gerhardt Csejka, de unde eu unul credeam textul in-tra-duc-ti-bil!), mă întreb cât ajunge (şi – cum?!) din mesajul scrierilor mele la destinatar. Altfel spus, eu fac o literatură în „3D”, dar de citit la noi rar cine se pricepe la nivel de… „joc secund”, ca să nu mai vorbesc de „gradul zero”. Sigur, în toţi aceşti ani am primit suficiente dovezi că textele mele nu rămân literă moartă, dar până la o împlinire profesională mai este. De-aş putea – eminesciană sintagmă! – alcătui cu cititorul, „mon semblable, mon frère”, un sistem de vase comunicante!...

Aurelia Borzin

Autor: Ziarul National

Prietenii tăi merită să știe ASTA!