Dragobete - iubeste românește! Legenda lui Dragobete – Sărbătoarea Iubirii, Simbol al Primăverii

Sărbătorit la 24 februarie, Dragobetele – Ziua Îndrăgostiților, sărbătoarea iubirii, este un obicei românesc, moștenit de la daci ce marchează începutul primăverii. Dragobete, zeu al tinereții în Panteonul popular autohton, protector al tinerilor, patron al dragostei și voii bune, considerat fiul Babei Dochia, simbolizează sărbătoarea dragostei în tradițiile românești.

Puțini sunt cei care cunosc cu adevărat obiceiurile românești, păstrate din bătrâni pentru a marca Dragobetele. Adevărul e că această sărbătoare a dragostei sau Ziua Îndrăgostiților, la români era considerată ca fiind una de bun augur, deoarece se credea că aduce gospodarilor un an mai îmbelșugat, liniște, tinerilor – noroc în dragoste și fericire.

„DRAGOBETE – SĂRUTĂ FETELE”

Pe timpuri, în această zi de sărbătoare tinerii se îmbrăcau în straie naționale, colindau luncile și pădurile, cântând și culegând primele flori de primăvară – ghiocei, viorele și tămâioase, pe care le puneau la icoane, păstrându-le până la Sânziene, apoi le aruncau în apele curgătoare să le aducă noroc.

Existau mai multe obiceiuri de Dragobete – fetele se spălau cu apă magică retopită din zăpadă, cu rouă de pe frunzele fragilor, crezând că astfel vor avea un păr bogat, vor fi frumoase și vor avea noroc în dragoste, iar tinerii care se iubeau se adunau la o casă, sărbătorind cu băuturi și mâncare, ca să fie îndrăgostiți tot anul, iar dacă un băiat ieșea cu o fată și nu se sărutau, se credea că nu se vor mai iubi.

Un alt obicei este „Zburătoritul”. La vremea prânzului, fetele coborau în fugă spre sat, fiind urmărite de flăcăii îndrăgostiți, care încercau să le prindă și să le sărute. Dacă flăcăul era frumos, pe placul tinerei, fata se lăsa sărutată. Sărutul era echivalent logodnei și începutul poveștii de dragoste dintre cei doi. De altfel, despre acei care nu doreau să sărbătorească Ziua Iubirii se spunea că vor rămâne singuri tot anul.

LEGENDA LUI DRAGOBETE

De veacuri, tradițiile neamului nostru s-au păstrat, împletindu-se în diverse povești, cântece și legende. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, aducând mărturie, peste veacuri, despre acest popor harnic, curajos și iubitor.

„Legenda lui Dragobete” este o poveste frumoasă. Bătrânii spuneau că Dragobete era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia, despre care se credea că ar fi fost fiica lui Decebal, și… că însuși Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soție. Cine o vedea cu părul bălai, împletit în două cozi ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura și cu buzele roșii cu miresme de frăguțe, rămânea înmărmurit de frumusețea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui și avea o turmă de mioare, pe care o ducea zilnic la păscut, în poienile cu iarbă fragedă. Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor și de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului din care își adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină și Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopții, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceață care a acoperit lumina lunii, a învăluit într-o tandră îmbrățișare trupul fecioarei adormite…A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită ca dintr-un somn lung, a privit împrejurul ei și totul i se părea schimbat. Pe buze, mai purta încă… mireasma delicată a unui sărut. Neștiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta și un glas duios de fluier se auzea în depărtări…

Viața și-a continuat cursul normal, dar Dochia nu știa ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba… din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu Ceața, pe 24 februarie, a venit pe lume Dragobete. Ursitoare și nașe i-au fost patru zâne: Primăvara, Vara, Toamna și Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos și mai util în viață. Primăvara i-a semănat în inimă iubirea, dăruindu-i prospețimea florilor și tinerețea fără bătrânețe. Vara nu s-a lăsat mai prejos, și i-a dăruit copilului, căldura iubirii, împlinirea dragostei și dulceața fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i țină de urât, dar care să-i și înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârșit, nașa-Iarnă i-a țesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roșu… cusut cu perle. Straiul era astfel conceput… încât creștea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.

La 19 ani Dragobete avea părul negru ca noaptea și ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier și iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele, care îl întâlneau și îi simțeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii, spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu știa cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul împreunării cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceață… Adevărul este că, o perioadă de timp, nimeni nu l-a mai zărit pe fecior și nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.

În creierul muntelui, într-o peșteră pe ai cărei pereți creșteau „flori de piatră” în buchete albe, albastre, cenușii, roz și violet, trăia un bătrân Înțelept. Pe când păștea oițele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit față în față cu acest Înțelept care i-a spus pe nume și l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învățătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoștea plantele de leac, știa a vorbi cu păsările, înțelegea semnele magice ale pădurii, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.

Sursa: radiochisinau.md