DEZVĂLUIRE // De ce lipsește semnătura lui Petru Lucinschi de pe Declarația de independență

REGRETE // Mai mulți dintre deputații care au refuzat să semneze Declarația de Independență susțin astăzi că le pare rău că nu au făcut-o

Cei 23 de ani de independență ai R. Moldova i-au făcut pe mai mulți dintre deputații primului Parlament care au refuzat să semneze Declarația de Independență să își schimbe părerea. Astăzi, mulți dintre ei își presară cenușă pe cap, alții se justifică spunând că „așa au fost timpurile”, iar unii explică, în premieră, cum s-a întâmplat că semnătura lor nu a ajuns pe „certificatul de naștere” al R. Moldova în ziua de 27 august 1991. Există însă și dintre cei care, după ce au votat pentru independență în 1991, au refuzat să își confirme opțiunea în 2011, atunci când, la inițiativa Asociației „Parlamentul ’90”, deputații din prima legislatură și-au pus din nou semnăturile pe o copie a documentului dispărut în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009.

Precizăm că, din cei 280 de deputați din primul Parlament, circa 70 nu au semnat Declarația de Independență.

Ziarul NAȚIONAL vă propune să citiți cum explică unii dintre ei lipsa semnăturii lor de pe acest document sau faptul că l-au votat mai târziu.

Petru Lucinschi: „Eram lipsiți de simțul realității”

„E un mister de 23 de ani și mă bucur să pot explica de ce inițial nu a existat semnătura mea pe Declarația de Independență. Eu eram în acel moment la Moscova, în calitate de secretar al Comitetului central. Tocmai fusese puciul când, hop, are loc Marea Adunare Națională. Am fost vreo 17 oameni care am semnat mai târziu Declarația de Independență, printre aceștia și Dabija, și Cotorobai.

Eu însă am fost mereu pe fir. Stăteam la Moscova și discutam cu colegii de la Chișinău. Le transmiteam care este starea de spirit de acolo. Atunci, nu era clară încă poziția Moscovei.

Din păcate, am moștenit o mentalitate agramată a poporului, din punct de vedere economic și politic. Eram naivi. Îmi amintesc că primul acord de colaborare l-am semnat cu Burundi. Toți deputații s-au ridicat în picioare și au început a aplauda, iar apoi întrebau pe unde se află țara asta și ce schimb comercial vom avea cu ei. Eram lipsiți de simțul realității. După 23 de ani de rătăcire, abia acum poporul nostru începe să se deștepte. Văd semne ale schimbării. Oamenii nu mai așteaptă să le facă statul totul, ci preiau inițiativa. Vom trăi însă bine abia atunci când numărul acestora va depăși 50 la sută din populație”.

Vladimir Solonari: „Uneori, regret că nu am votat atunci”

„Nu am venit la ședința Parlamentului la care s-a adoptat Declarația de Independență, pentru că știam cu ce se va termina. Până la acel moment, eram împotriva destrămării URSS. Mă temeam foarte mult și de conflicte militare. Nu am votat Declarația de Independență, pentru că mi se părea că astfel aș fi trădat toate viziunile mele de până atunci. La scurt timp după aceasta, însă, am acordat un interviu în presă în care am declarat că semnarea Declarației de Independență nu a fost opțiunea mea, dar acum mă aliniez noii situații. Am vrut să semnez mai târziu, dar nu mi s-a permis.Uneori, regret că nu am votat atunci. După atâția ani, îmi dau seama că nu era posibil să păstrăm URSS fără foarte mari pierderi. A fost probabil bine că s-a destrămat în mod pașnic, cu toate pierderile economice și sociale prin care a trebuit să trecem.

R. Moldova face bine că merge acum spre Uniunea Europeană. Uitați-vă ce se întâmplă acum în Rusia, Ucraina... Uniunea Vamală este un proiect neviabil. Nu pot fi atrași vecinii cu metodele pe care le folosește Putin. Astăzi nu există o altă opțiune decât integrarea cât mai grabnică în UE. Regret că am pierdut atâta timp cu comuniștii”.

Constantin Capsamun: „Aș fi semnat și acum, și cu 23 de ani în urmă”

„Nu am semnat Declarația de Independență, pentru că nu eram pe loc. Mă aflam în concediu, la sanatoriu. Mi-ar fi plăcut să semnez acel act, dar nu am avut ocazia. Chiar și în 2011, atunci când au fost restabilite semnăturile deputaților din primul Parlament, am avut intenția să îmi pun semnătura, dar mi s-a spus că nu se poate. Eu aș fi semnat și acum, și cu 23 de ani în urmă, pentru că independența este ceea spre ce am tins. Asta o doream cu toții”.

Dumitru Cernei: „Am trimis o telegramă”

„Eram în concediu, în România, și am aflat despre semnarea Declarației de la televizor. Îndată, am trimis o telegramă de felicitare la adresa Parlamentului în care îmi exprimam susținerea pentru decizia luată. Când am revenit în republică, am semnat și eu documentul. Această posibilitate au avut-o toți cei care și-au dorit să semneze. Am semnat și alte documente importante pentru istoria acestui stat, de aceea a fost important să îmi demonstrez consecvența semnând Declarația de Independență.

Mi-am imaginat atunci că peste 20 de ani vom fi mai avansați și mai aproape de UE, dar au fost prea mulți cei cu nostalgiile trecutului”.

Chiril Darmancev: „Aș fi semnat, dar poporul nu voia”

„Nu am semnat pentru Declarația de Independență, pentru că eram servitorul poporului, iar poporul la acel moment nu își dorea asta. El avea altă poziție. Eu aș fi semnat, mai ales că deja se organiza parada independenței. Oricum, ne venea rândul. Pentru noi, bulgarii din Taraclia, Rusia însemna mult. Cu 200 de ani în urmă, țarul Alexandru a chemat găgăuzii și bulgarii și i-a pus în sudul Moldovei să îl dezvolte. Totuși, ne trebuia independența”.

Mihai Popovici: „Am semnat pe o listă adăugătoare”

„Când a fost semnată Declarația de Independență, eu eram în Bielorusia. Acea ședință a Parlamentului nu era planificată. Când s-a organizat Marea Adunare Națională, conducerea Parlamentului de atunci a considerat că acesta este cel mai bun prilej pentru a-i forța pe unii care mai șovăiau să semneze Declarația de Independență. Problema independenței republicii era pregătită din timp, doar că mai exista teama că nu vor vota comuniștii. Noi, agrarienii, încercam să îi convingem pe ai noștri care mai ezitau. Alexandru Snegur și Anatol Popușoi șovăiau, dar i-am convins.

Din păcate, nu am putut să semnez Declarația de Independență când am revenit în republică. Știu că unora le-au permis. Am cerut și eu, dar nu mi s-a dat voie, pentru că aveam niște divergențe cu Mircea Druc și Alexandru Moșanu. Ei erau prea radicali. În 2011, am semnat Declarația, doar că pe o listă adăugătoare”.

Alexandru Snegur: „A fost o înscenare”

„Eu am semnat Declarația de Independență, dar am refuzat să îmi pun semnătura și pe copia din 2011. Aceasta a fost o înscenare. Deputații din primul Parament nu mai aveau împuterniciri să o facă. În 1991, am semnat de bunăvoie. Era o decizie colectivă și nu a trebuit să mă convingă nimeni că trebuie să fac asta. Rusia deja își anunțase independența. Am înțeles că aceasta este tendința.

Noi ne-am făcut datoria și nu a fost meritul special al vreunui partid, a fost rodul unei situații politice, doar că nu a ieșit chiar așa cum am vrut. La 23 de ani de independență,oamenii sunt divizați. Nu există unitatea poporului pe care ne-o doream noi atunci”.