De ce remake-urile jocurilor video mizează pe puterea nostalgiei

În clipa în care a văzut imagini din remake-ul jocului The Legend of Zelda: Ocarina of Time, Kacey Doran și-a luat telefonul. Trebuia să-i spună surorii sale.

„Ai văzut asta?”, i-a scris Doran, entuziasmată.

Cu aproape 30 de ani în urmă, când avea 10 ani, Doran stătea în fața televizorului familiei și citea cu voce tare dialogurile de pe ecran pentru sora ei, cu un an mai mică. Împreună înaintau prin temnițele întinse și pline de puzzle-uri ale jocului original pentru Nintendo 64. Povestea fantastică din Ocarina și muzica frumoasă le-au captivat pe amândouă.

A fost și primul joc pe care Doran l-a terminat vreodată. Acum, în timp ce urmărea cu aviditate clipuri din versiunea complet reproiectată, care urmează să apară pe Switch 2 mai târziu în acest an, i-au revenit în minte nenumărate amintiri.

Sora ei i-a răspuns: „Nu-mi dau lacrimile… ȚIE îți dau lacrimile.”

Aceasta este puterea nostalgiei și un exemplu perfect al felului în care jocurile video o pot declanșa. Doran predă acum un curs de esports la Universitatea Rowan din New Jersey. Ea spune că jocul original Ocarina of Time, lansat în 1998, avea o calitate „magică”, pe care speră să o regăsească și să o împărtășească și cu copiii surorii sale.

Industria jocurilor video mizează de multă vreme pe remake-uri. De la Mario Kart și seria Final Fantasy până la Pac-Man, unele jocuri revin mereu în versiuni actualizate, pe măsură ce apar noi generații de jucători, iar hardware-ul calculatoarelor se îmbunătățește, permițând grafică mai detaliată și lumi de joc tot mai vaste.

Deși atracția emoțională poate fi principalul motiv de interes, lansarea unui remake este o sabie cu două tăișuri. Unii jucători își apără cu înverșunare titlurile preferate, iar versiunile noi nu se ridică întotdeauna la așteptările astronomice ale anumitor fani.

Nostalgia este o emoție importantă, dar amestecată, spune Tim Wulf, de la Centrul pentru Studii Avansate privind Internetul din Bochum, Germania. Are aspecte pozitive, dar și o anumită tristețe: bucuria de a ne aminti lucrurile care au însemnat mult pentru noi și, totodată, conștiința că acea perioadă a trecut.

„Este o emoție socială, pentru că amintirile care ne trezesc nostalgia sunt legate de alți oameni”, explică el. Nostalgia ne poate consolida stima de sine și, în același timp, poate scoate în evidență legăturile sociale importante.

Jocurile video, spune Wulf, sunt deosebit de eficiente în a declanșa nostalgia, pentru că jucătorii pot „intra în același mediu”. Cu alte cuvinte, jocurile sunt ca niște mașini ale timpului pentru emoțiile noastre, iar revenirea în locuri de care ne amintim cu drag poate oferi stabilitate sau alinare într-o lume aflată într-o schimbare continuă.

Doran observă că, atunci când revii la un joc vechi preferat, este satisfăcător să folosești abilitățile învățate mai demult. Știi ce ai de făcut, începi din nou să câștigi. Exact ca pe vremuri.

Lansarea de remasterizări și remake-uri a fost o strategie „foarte de succes” pentru industria jocurilor, spune Piers Harding-Rolls, șeful departamentului de cercetare a jocurilor de la Ampere Analysis.

„A te adresa unui public deja format și a valorifica un conținut existent reprezintă o cale destul de sigură pentru multe companii”, adaugă el. În multe cazuri, actualizarea unui joc existent este mai ieftină decât crearea unui titlu nou de la zero.

Printre remake-urile care au atras recent un public numeros se numără cele ale jocurilor Resident Evil 4 și Assassin’s Creed Black Flag.

Ocarina of Time se remarcă, poate, prin faptul că încă de la lansarea originală a fost considerat de mulți unul dintre cele mai bune jocuri realizate vreodată. „Interesul tuturor celor din generația Z cu care lucrez este foarte mare”, spune Harding-Rolls. Legenda din The Legend of Zelda, ca să spunem așa.

Este clar că nostalgia nu este singurul motiv pentru care remake-ul atrage atenția, iar publicul de astăzi se va aștepta ca jocul să respecte standardele actuale.

Companiile de jocuri trebuie să continue să inoveze atunci când conectează publicul contemporan cu trecutul, spune Wulf, pentru a-i satisface dorința de experiențe noi. Deși chiar el a fost un mare fan al originalului, nu este interesat personal de remake-ul Ocarina of Time. „Vreau un joc nou – nu vreau să joc un joc vechi”, spune el. Pentru unii, nostalgia nu este întotdeauna suficientă.

În plus, criticii evidențiază adesea tensiunea dintre original și remake: care dintre ele este versiunea definitivă? În 2021, Square Enix a lansat jocul cu titlul neobișnuit Nier Replicant ver.1.22474487139..., o remasterizare a unui joc apărut inițial în 2010. Un critic a scris: „Ceea ce ne rămâne sunt două versiuni Nier aproape identice, fiecare concurând pentru a fi adevăratul Nier.”

Fanii pot reacționa negativ dacă o remasterizare sau un remake nu face dreptate materialului original. Iar în lumea jocurilor, reacțiile furioase ale fanilor pot fi serioase.

„Întotdeauna va exista o bază de fani sau un grup de oameni care vor căuta nod în papură”, spune Stephanie Ijoma, directoarea executivă și fondatoarea NNESAGA, o agenție de consultanță și creație.

În cele din urmă, dezvoltatorii care lucrează la remake-uri trebuie să „găsească echilibrul potrivit” între a-i atrage pe fani și a-și permite să fie creativi cu materialul, adaugă ea. „Nu poți face artă de frică, nu poți crea de frică.”

Ijoma dă exemplul jocului Final Fantasy VII. Lansat pentru prima dată în 1997, acesta a primit un remake foarte așteptat în 2020.

Ijoma a jucat jocul la sfârșitul anilor 1990 și s-a bucurat să-l poată împărtăși cu jucătorii mai tineri de astăzi.

Remake-urile fac posibilă această împărtășire a experiențelor, deoarece nu toată lumea poate folosi hardware vechi sau console de jocuri video de altădată, chiar dacă pentru unii aceasta este o pasiune.

„Am încercat de mai multe ori să joc Silent Hill 2, pentru că mă interesează jocurile mai vechi, dar este foarte greu să te apuci de el în zilele noastre”, spune Niklas Hallin, dezvoltator independent de jocuri, care lucrează singur și conduce studioul Neckbolt. „Au făcut un remake și totul este atât de simplu, pur și simplu funcționează. Funcționează pe hardware-ul modern.”

Hallin nu a jucat multe jocuri în copilărie, așa că spune că nostalgia nu este un motivator important pentru el. Totuși, în propriile jocuri îi place să includă referințe stilistice subtile la titluri clasice, fiindcă știe că acestea atrag jucătorii.

Dezvoltatorii independenți recurg adesea la estetica jocurilor retro nu doar pentru că publicul reacționează bine la ea, ci și pentru că este mai ușor de realizat. „Nu poți concura cu bugete de miliarde de dolari și cu grafica de foarte înaltă fidelitate a jocurilor Triple A”, spune el.

Rămâne o întrebare. Diferența vizuală dintre jocurile lansate la distanță de ani pare astăzi neglijabilă. Va mai avea rost, așadar, să refaci un joc apărut în 2026, să zicem, în 2038? Va fi tehnologia atât de mult schimbată până atunci, încât un remake să merite cu adevărat?

Harding-Rolls anticipează că firmele din industria jocurilor vor continua să încerce să conecteze publicul nou cu titlurile clasice, oferind versiuni actualizate.

Remake-urile ar putea pune mai puțin accent pe îmbunătățirile grafice și mai mult pe ajustări editoriale. „Reinterpretări”, spune el. „Sau versiuni cu conținut suplimentar.”

De fapt, jocul nu se termină niciodată, nu-i așa?