De ce alegem să MINȚIM? Iată explicația!

Sursa: urbology.ro

Cu toţii minţim. Este o caracteristică universal... umană: fie că este vorba despre o persoană bună, care spune o minciună pentru a nu răni sentimentele cuiva, fie că vorbim despre minciuni distructive.

Nu orice părinte îi poate spune copilului aflat încă la o vârstă fragedă cum a fost adus pe lume sau cine este Moş Crăciun.

Iar poate cea mai uzuală minciună este răspunsul la întrebarea „Ce faci?”. Și asta pentru că ne-am obişnuit să spunem „Bine”.

Mai mult, a devenit chiar un automatism. Când suntem întrebaţi ce mai facem, nu ne apucăm să-i povestim interlocutorului că de dimineaţă ne-am certat cu partenerul de viaţă sau că la birou am primit o mustrare din partea şefului sau că banca ne-a mărit rata creditului.

Într-un cuvânt, minţim. Şi facem asta la cea mai simplă întrebare posibilă. Pe de altă parte însă, susţinem sus şi tare că onestitatea este importantă într-o relaţie.

Minciuna se „învață” de la vârste fragede

Minciuna, spune Robert Feldman, profesor de psihologie la Universitatea din Massachusetts, este o deprindere de bază pe care o învăţăm de la vârsta de trei ani. Mai mult, o vom folosi toată viața ca mijloc de a atinge succesul: social, profesional, sexual, politic.

Doctorul psiholog Aurelia Moraru este de părere că un copil mic, care cu greu face distincţie între real şi imaginar, alterează adevărul, dar că nu minte.

Când el fabulează sau înfrumuseţează realitatea, nu face decât să cedeze unei tendinţe normale.

Adevărata minciună apare după vârsta de şase sau şapte ani, constituind aproape întotdeauna o conduită de eschivare, în general destinată să evite o mustrare.

Ajungem să credem în propriile minciuni

În urma unui studiu publicat în „Jurnalul de Psihologie Aplicată”, cercetătorii au descoperit că 60 la sută din subiecţii chestionaţi au minţit cel puţin o dată în timpul unei conversaţii de 10 minute, înregistrată video.

Mai mult, subiecţii credeau că au fost sinceri. Abia când au vizionat înregistrarea au descoperit că au spus lucruri neadevărate. Atunci când ajungem să minţim şi nici măcar nu conştientizăm acest lucru, îi păcălim nu numai pe cei din jur, ci şi pe noi înşine.

Acest lucru are ca explicaţie faptul că motivaţia minciunii este, de obicei, legată de stima de sine şi de autoconservare.

Iată şi o listă a celor mai întâlnite modificări în comportamentul unei persoane care ascunde adevărul

Este bine de reţinut însă că aceleaşi „simptome” apar în cazul persoanelor stingherite de o anumită conversaţie.

Remarcaţi schimbări în tonalitatea vocii. Atunci când spun ceva fals, este normal pentru oameni să îşi modifice tonul vocii, fără să-şi dea seama. Acest lucru este cauzat de tensiunea produsă de acţiunea de a minţi. Tonalitatea vocii poate fi mai ridicată sau mai scăzută comparativ cu cea utilizată în conversaţiile normale.

Mişcări exagerate ale corpului sau lipsa lor. Oamenii tind să se mişte cât mai puţin atunci când mint sau gesticulează exagerat de mult, tocmai pentru a nu da de bănuit. Fiecare dintre aceste „simptome” sunt cauzate de stresul prin care trece persoana care minte, în încercarea de a construi o poveste care să susţină minciuna.

Fiţi atenţi la ochi. Uneori este suficientă o simplă privire pentru a transmite ceva, iar majoritatea persoanelor întâmpină dificultăţi în a minţi pe cineva privindu-l în ochi. Din nou, pentru a nu da impresia că minte, unele persoane menţin contactul vizual cu interlocutorul mai mult decât în mod obişnuit.

Gesturi care trădează stresul persoanei care minte: clipeşte şi înghite des, se scarpină insistent, zâmbeşte excesiv. Dacă este descoperită, o minciună poate atrage dezamăgiri mai mari decât simpla recunoaştere a adevărului. Tocmai conştientizarea acestui fapt îi face pe cei care mint să simtă un disconfort şi să acţioneze diferit.

Sursa: urbology.ro