Cununați pe viață în închisoare

Nuntă // Un deținut condamnat pe viață în Penitenciarul nr. 17 din Rezina s-a căsătorit, recent, cu prima lui dragoste

„Dacă dragoste nu e nimic nu e”. Celebrul citat al lui Marin Preda folosit în unul dintre romanele lui arde în inimile multor îndrăgostiți, dar mai ales în sufletele lui Vasile și al Anei. Dacă în unele cazuri dragostea ucide sau desparte, pe ei i-a unit pentru totdeauna. S-au întâlnit într-un loc în care lumânările și mesele romantice lipsesc cu desăvârșire - în închisoare, și fără multe ezitări au spus în fața lui Dumnezeu „Da!”.Cununia a fost oficiată în biserica din incinta pușcăriei.

„Viața fără el este tot o închisoare”

El - condamnat pe viață, ea - fără antecedente penale. Vasile L. în vârstă de 37 de ani s-a căsătorit cu Ana, 32 de ani. Cununia a avut loc chiar în bisericuța din curtea Penitenciarului nr. 17 din Rezina. Evenimentul nu s-a deosebit cu nimic de o cununie obișnuită. „A fost o cununie adevărată cu nași, preot, rude, doar că a durat patru ore. Atât cât prevede o întrevedere”, spune tristă soția deținutului.

A fost una dintre cele mai frumoase clipe din viața lor. „După doi ani de vizite pe la penitenciar, am decis să ne căsătorim. Mi-am zis că, dacă tot facem acest pas, atunci să-l facem deosebit și l-am anunțat pe Vasile că vom avea o sărbătoare adevărată. M-am pregătit. Mi-am cumpărat rochie, am făcut mâncare și am venit la pușcărie. Toți erau șocați, mă refer la colaboratorii penitenciarului. Nu le venea a crede că există și așa ceva”, povestește Ana.

Prima cununie la pușcăria din Rezina

Administrația penitenciarului ne-a mărturisit că este pentru prima dată în istoria acestei instituții când se căsătorește un deținut și mai ales se cunună la biserica din ograda pușcăriei.

Pentru Vasile nu doar că a fost un moment fericit, dar i-a dat putere să meargă mai departe. „Ana mi-a dat o a doua viață. Credeam că sunt un om pierdut și că nu mi-a mai rămas nicio speranță. Însă, dragostea dintre noi este un imbold să supraviețuiesc și hrană spirituală. Nu e nebunie, chiar ne iubim”, zice el.

S-au cunoscut în adolescență

S-au cunoscut acum 20 de ani. Erau adolescenți pe atunci. Dragoste la prima vedere, spun ei. „Însă, această dragoste a fost atât de puternică la cei 15 ani, încât în tot acest timp nu am avut decât un singur gând – să ne căutăm și să ne unim destinele. Ne-am despărțit peste vreo jumătate de an dintr-o prostie și, ca să ne răzbunăm, ne-am căsătorit, dar nu unul cu altul”, menționează femeia.

Din prima căsătorie, Ana are un băiat, iar Vasile - o fetiță. „Copii eram pe-atunci, de aceea am și făcut prostia să rupem relația. Însă, nu m-am gândit niciodată că aș putea să o revăd pe Ana peste 20 de ani, iar flacăra să nu se stingă, ci să se aprindă și mai tare”, spune bărbatul.

„Eram căsătorită, aveam un copil, dar mă gândeam la Vasile. Nu mă puteam liniști. După ce ne-am despărțit la 15 ani, l-am mai văzut o singură dată și atât. Apoi, cu vreo doi ani în urmă m-am întâlnit cu mama lui la piață. M-am apropiat și am întrebat ce mai face fiul lor. Mi-a răspuns că e după gratii. M-am dus acasă și pe o rețea de socializare le-am scris rudelor lui ca să-i transmită salutări de la mine. Mi-au răspuns peste jumătate de an că e posibil chiar să ne vedem”, își aduce aminte Ana.

„Dragostea adevărată există și în astfel de condiții”

Condamnatul nu s-a așteptat că ea va veni. „Am avut emoții mari la prima întrevedere. Nu credeam că soarta ne-a adus față în față peste 20 de ani. Era aceeași cum o cunoscusem când era copilă. Apoi, ne-am împărtășit amintirile și i-am spus că, în ziua când m-au închis, iar eu aveam pe atunci 24 de ani, trecusem pe lângă casa ei. Mă întrebam: Oare ce face? Cum arată? Are copii? Apoi, când mi-au transmis rudele că o oarecare Ana întreabă de mine, eram cel mai fericit. Îmi mai dădeam o șansă că o voi putea întâlni și dorința mi s-a împlinit”, spune emoționat Vasile.

De la prima întrevedere, bărbatul i-a explicat femeii că nu este posibil să fie împreună. „I-am spus că eu sunt condamnat pe viață și nu putem fi împreună. Trebuie să uite de mine și să meargă pe drumul ei. Nu a vrut să înțeleagă”, zice el. „Nici nu voiam să aud. M-am chinuit 20 de ani, așteptând acest moment. Puțin îmi pasă că este în închisoare. Dragostea adevărată există și în astfel de condiții. Ce importanță are unde se află Vasile? Pentru mine, viața fără el este tot o închisoare”, zice ea.

Copiii amândurora și-au dat acordul. Fiul Anei a susținut-o în totalitate. La fel și fetița bărbatului. „Copila mi-a mulțumit că am luat această hotărâre și că voi avea grijă de tatăl ei. La fel și părinții lui, iar băiatul meu a spus că vrea să mă vadă doar fericită. Au fost câteva bârfe, dar eu nu le-am atras atenție. Mai există oameni răi”, povestește Ana. „Colegii mei de celulă m-au susținut și m-au felicitat pentru așa soție: puternică, frumoasă și curajoasă. Eu am încredere în ea”, opinează acesta.

„Uneori explodez, dar repede îmi revin”

Sunt momente când Anei îi seacă puterile, dar nu se lasă bătută. „Serile, când ajung acasă de la serviciu, încep a plânge. Apoi, mă gândesc la momentele frumoase petrecute cu Vasile și îmi vin în fire. Mai sunt evenimente la care femeile sunt însoțite de bărbații lor, iar eu sunt singură și mă simt prost, însă rabd și-mi zic că va veni și ziua mea”, adaugă ea.

Familia proaspăt întemeiată are planuri frumoase de viitor. „Ne gândim să dăm viață unui copil. Apoi, vrem să solicităm reexaminarea dosarului. Sperăm că avem șanse, pentru că am fost condamnat pe nedrept. Dacă nu vom izbuti...”, nu-și termină gândul deținutul.

„...Dacă nu vom izbuti, înseamnă că asta e, iar eu voi veni, ca de obicei, în fiecare lună pentru patru ore. Nimic nu mai poate sta în calea noastră, iar dacă el va fi eliberat și într-o bună zi m-ar părăsi pentru o altă femeie, nu aș zice nimic. Aș fi doar supărată. Eu îl iubesc. Îl iubesc de la prima întâlnire din adolescență”, povestește fericită Ana. Aceeași opinie o împărtășește și Vasile: „Dragostea nu are limite!”.